M-am uitat la Andrei.
Când am văzut zâmbetul care i se așeza încet pe chip, am știut că ne gândeam amândoi la același lucru.
Momentul pe care îl așteptaserăm sosise.
Am pus telefonul pe difuzor.
Respirația Doinei devenise grăbită. Ca întotdeauna, spaima începea să i se transforme în furie. În fundal se auzeau motorul camionului, vocile hamalilor care întrebau dacă să înceapă descărcarea și claxoanele șoferilor nerăbdători. Era limpede că se aștepta să ne cerem iertare, să alergăm acolo și să-i oferim imediat o soluție.
În schimb, a primit o tăcere lungă, apăsătoare și incomodă.
— Ioana? a spus ea, de data aceasta mai tăios. Mă auzi? Nu este nimeni aici. Pe poartă scrie că accesul este permis doar persoanelor autorizate. Și mai este și un panou care spune că imobilul se închiriază. Ce înseamnă asta?
Mi-am înăbușit cu greu râsul. Andrei m-a strâns de mână și a început să vorbească foarte calm.
— Pentru că, mamă… aceea nu este casa noastră.
Imediat după cuvintele lui, la celălalt capăt al firului s-a lăsat o liniște atât de adâncă, încât parcă se schimbase și greutatea aerului din cameră.
După câteva secunde, Doina a reușit să murmure:
— Cum adică… nu este casa voastră?
— Nu, nu este, a răspuns Andrei fără să-și schimbe tonul. Este o proprietate cumpărată ca investiție. Se închiriază pe perioade scurte. Nu ți-am spus niciodată că poți locui acolo.
— Ba mi-ați spus! Bineînțeles că mi-ați spus! a izbucnit ea.
— Nu, nu ți-am spus, am intervenit eu. Tu ai completat totul în mintea ta exact așa cum ți-ai dorit să fie.
Vocea i s-a subțiat brusc.
— Nu vă mai jucați cu vorbele! Eu mi-am vândut casa!
Andrei a tras aer în piept și, fără să ridice vocea, i-a răspuns:
— Tu ai hotărât să-ți vinzi casa. Ai făcut planuri despre locul în care urma să trăiești fără să vorbești cu noi și fără să ne ceri acordul. Apoi ne-ai pus în fața unui fapt împlinit. Asta nu înseamnă că noi te-am invitat să locuiești cu noi.
Acolo se afla, de fapt, esența întregii probleme.
Doina nu fusese niciodată o femeie care să aștepte permisiunea. Asculta doar partea din vorbele celorlalți care îi era folositoare, iar golurile le umplea după bunul plac. La final, trata povestea inventată de ea ca pe un adevăr incontestabil.
Frica dispăruse complet din glasul ei. În locul ei apăruse o furie pe care nu mai încerca deloc să o controleze.
— Atunci voi unde sunteți acum? Toate lucrurile mele sunt aici! Cutiile, mobila, absolut totul este în camion! Din cauza voastră nu mai am unde să mă duc!
Andrei nu a ezitat nicio clipă.
— Noi suntem acasă.
— Atunci spune-mi adresa.
— Nu.
În fundal, am auzit-o rostind câteva cuvinte aspre către șoferul camionului. Apoi a revenit la telefon, iar vocea ei aproape că se transformase într-un țipăt.
— Nu puteți să mă abandonați aici!
Înainte ca Andrei să răspundă, am vorbit eu.
— Nu noi te-am lăsat fără soluții. Tu ai luat singură o decizie care îți schimba viața, fără să ne consulți.
Atunci a încercat imediat o altă cale.
— Eu sunt mama ta, Andrei.
El nu s-a oprit nici măcar o secundă.
— Da… iar eu sunt fiul tău. Dar nu sunt planul tău pentru bătrânețe.
Acea frază a lovit-o cu adevărat.
Andrei nu-i vorbise niciodată atât de direct și atât de limpede.
Vocea Doinei a început să tremure.
— După tot ce am făcut pentru tine…
Andrei și-a păstrat calmul.
— Nu este o pedeapsă împotriva ta. Stabilim niște limite sănătoase. Eu și Ioana nu vrem să ne împărțim casa cu nimeni. Vrem o viață care să ne aparțină, un spațiu al nostru și o căsnicie care să fie doar a noastră.
Glasul ei a devenit rece ca gheața.
— Ioana te pune să spui toate astea. Ea te-a întors împotriva mea.
Andrei a răspuns fără să stea pe gânduri:
— Nu. Greșeala mea a fost că n-am făcut asta cu ani în urmă.
Din nou, la capătul celălalt s-a lăsat tăcerea.
În cele din urmă, Doina a întrebat încet:
— Deci aveți o altă casă?
— De aproape șase luni, am spus eu. Am pregătit totul din timp, fiindcă ne-am gândit că într-o zi s-ar putea întâmpla exact așa ceva.
— M-ați păcălit, a spus ea cu o amărăciune apăsată.
Andrei i-a răspuns fără să-și plece privirea:
— Nu. Doar că nu-ți mai permitem să iei tu deciziile pentru viața noastră.
Atunci a început să plângă.
Nici astăzi nu știu dacă lacrimile acelea erau sincere sau dacă încerca doar să ne facă să ne simțim vinovați.
A repetat de nenumărate ori că nu avea unde să meargă. S-a plâns că închirierile temporare erau prea scumpe. A spus iar și iar că o familie adevărată nu face așa ceva unuia dintre membrii ei.
Andrei, fără urmă de furie, i-a dat numerele de telefon ale câtorva apartamente mobilate pe care le verificaserăm deja, precum și datele unui agent imobiliar care se ocupa de locuințe disponibile pe termen scurt.
Pregătiserăm toate acestea cu câteva zile înainte.
Pentru că limitele adevărate nu se construiesc doar prin fermitate. Ele trebuie susținute și de responsabilitate, și de judecată limpede.
Doina nu ne-a mulțumit.
Ne-a închis telefonul în nas.
În clipa aceea am crezut că totul se terminase.
Mă înșelam.