Sezonul era deja pe terminate.
Îmi repetam asta în gând aproape fără să-mi dau seama, ca pe o rugăciune rostită din obișnuință, nu din credință. În vagon mirosea a metal, a parfumuri străine și a toamnă obosită. Dincolo de geam se scurgeau câmpuri decolorate, case rare, drumuri liniștite, iar totul părea atât de cunoscut, încât aproape reușea să șteargă din mine serile acelea de la mare. Aproape.
Uneori, amintirea se poartă ca apa: dacă slăbești numai o clipă barajul dinăuntru, începe să se strecoare prin fisuri, încet, încăpățânat, până umple tot. Mă surprindeam amintindu-mi nu cuvintele lui, nici măcar vocea, ci tăcerile dintre propoziții. Felul în care nu răspundea imediat. Cum își muta privirea într-o parte înainte să spună ceva. Ca și cum ar fi cântărit fiecare vorbă — nu pentru el, ci pentru mine.
Apartamentul m-a primit cu o liniște prea ordonată. Soțul meu nu se întorsese încă de la serviciu. Sora mea plecase mai devreme, iar locuința părea ciudat de goală — nu fiindcă lipsea ceva din ea, ci altfel, ca și cum i se scosese o sprijinire nevăzută de care mă obișnuisem fără să știu.
Am intrat în bucătărie, am pus fierbătorul la încălzit și am deschis fereastra. Aerul era mai rece decât lângă mare, iar în el se simțea deja toamna — nu puternică, nu aspră, ci discretă, aproape rușinată, ca primele linii fine din jurul ochilor.
Atunci l-am văzut.
Pe masă se afla un plic.
Un plic obișnuit, gros, fără timbru. Numele meu era scris îngrijit, cu litere ușor înclinate. Am știut imediat că nu era mâna soțului meu. El scria altfel — grăbit, neglijent, de parcă voia să termine gândul cât mai repede și nu-l interesa cum rămâne pe hârtie.
Nu m-am grăbit să-l deschid. Simțeam ceva straniu — nu frică, nici neliniște, ci ceva mai subțire, ca presiunea aceea abia simțită în tâmple înainte să se schimbe vremea. Mi-am trecut degetele peste hârtie, i-am simțit asperitatea, ca și cum aș fi putut citi ce era înăuntru prin suprafața ei.
Fierbătorul a început să clocotească.
L-am oprit, dar nu mi-am mai turnat apă.
Abia după aceea am desfăcut plicul.
Înăuntru era o foaie împăturită în două.
Și o fotografie.
La ea m-am uitat prima.
În imagine era plaja. Plaja noastră. Aceeași linie a apei, ușor curbată, ca un zâmbet neterminat. Lumina serii — blândă, aproape de culoarea chihlimbarului. Și eu.
Stăteam chiar lângă apă, întoarsă pe jumătate, de parcă cineva mă strigase. Fața mi se vedea prea clar — prea exact pentru o fotografie făcută întâmplător. Priveam direct spre obiectiv.
Dar nu-mi aminteam clipa aceea.
Nu-mi aminteam să mă fi fotografiat cineva atât de aproape.
Și, mai ales, lângă mine nu era nimeni.
Deși știam sigur: în seara aceea nu fusesem singură.
Am desfăcut încet foaia.
Pe ea erau doar câteva rânduri.
„Ai spus că noi nu vom avea viitor.
Am fost de acord.
Dar nu ai precizat al cui viitor nu va exista.”
Am citit cuvintele din nou și din nou, însă sensul nu devenea mai limpede. Dimpotrivă, parcă se împrăștia, ca cerneala atinsă de o picătură de apă.
În apartament era tăcere.
Prea adâncă.
M-am trezit ascultând nu sunetele, ci lipsa lor. Ca și cum, în spatele acelei liniști, se ascundea ceva aproape imposibil de deslușit, dar deja aflat aproape.
Am pus fotografia pe masă.
Și abia atunci am observat amănuntul peste care trecusem la început.
În reflexia apei — acolo unde ar fi trebuit să se vadă doar linia tremurată a orizontului — se contura o siluetă.
Neclară, aproape topită în luciri.
Dar era acolo.
Și nu se uita la mine.
Privea drept în obiectiv.
M-am întors brusc, ca și cum puteam evita acea privire, deși ea exista doar pe hârtie.
Chiar atunci s-a auzit clicul broaștei de la ușa de la intrare.
Se întorsese soțul meu.
I-am auzit pașii — obișnuiți, grei, puțin obosiți. M-a strigat pe nume așa cum mă striga în fiecare zi, cu aceeași intonație în care era mai multă rutină decât interes adevărat.
Nu i-am răspuns imediat.
Pentru că în clipa aceea am înțeles un lucru simplu — aproape evident, și tocmai de aceea mult mai înspăimântător.
Eu nu-i spusesem acelui bărbat unde locuiesc.
Nici adresa.
Nici orașul.
Nici măcar țara.
Am împăturit atent scrisoarea, am pus-o înapoi în plic și am strecurat plicul în sertarul mesei.
Când soțul meu a intrat în bucătărie, eu stăteam deja lângă fereastră, ca și cum tot timpul privisem doar spre curte.
— Cum a fost drumul? m-a întrebat, scoțându-și paltonul.
M-am întors spre el și am zâmbit.
Și numai atunci am simțit că în mine se făcuse din nou liniște.
Dar era o altă liniște.
Nu aceea care vine după odihnă.
Ci aceea care se așază înainte ca ceva să înceapă.
Soțul meu și-a pus geanta lângă perete și, fără să-și scoată paltonul de tot, a intrat în bucătărie — de parcă voia să se asigure că, în lipsa mea, totul rămăsese la locul lui. Privirea i-a trecut peste masă, peste fereastră, peste mâinile mele. Pentru o clipă s-a oprit puțin mai mult decât de obicei, iar în acea pauză scurtă era ceva greu de prins — ca și cum imaginea familiară crăpase subțire, aproape invizibil, dar definitiv.