— Ai slăbit, a spus el.
Nu era o întrebare.
Am ridicat doar din umeri. Era mai ușor decât să-i explic că, în săptămâna aceea, parcă ieșisem din propriul meu trup și mă întorsesem în el schimbată — mai ușoară, dar nu mai liberă.
Și-a turnat apă, a băut și s-a întors spre fereastră. Stăteam unul lângă altul fără să ne privim, iar între noi s-a întins o tăcere care nu era grea, ci goală, ca un coridor lung fără uși.
M-am gândit brusc că niciodată nu observasem cu adevărat cum tace el. Tăcerea lui era densă, aproape materială; nu avea așteptare, nici înțeles ascuns. Pur și simplu exista — ca dulapul, ca pereții, ca masa.
Iar pe fundalul ei, cealaltă tăcere — cea de la mare, respirând, plină de pauze și lucruri nespuse — părea acum aproape imposibilă.
— Încălzesc cina, am spus, doar ca să umplu cumva spațiul.
El a dat din cap.
Mă mișcam prin bucătărie încet și cu grijă, ca și cum lângă mine s-ar fi aflat ceva fragil și nevăzut, pe care l-aș fi putut atinge printr-un gest greșit. Toate lucrurile păreau ușor deplasate, deși mintea îmi spunea limpede: nimic nu se schimbase.
Când am deschis sertarul ca să scot tacâmurile, plicul era exact acolo unde îl lăsasem. Dar acum nu mai părea un obiect întâmplător. Părea centrul în jurul căruia începea să se așeze o realitate nouă.
Am trântit sertarul prea tare.
Soțul meu s-a întors.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu, doar… m-a obosit drumul.
A dat iar din cap, însă în privirea lui a trecut ceva asemănător îndoielii — rapid, ca o scânteie, apoi dispărut.
Cina a trecut aproape în tăcere. Am vorbit despre lucruri obișnuite — serviciu, știri, mărunțișuri de casă. Eu răspundeam automat, ca și cum recitam un text învățat de mult. M-am poticnit doar o dată, când el a întrebat:
— Era multă lume pe plajă?
— Nu, am spus. Aproape nimeni.
Era adevărat.
Și, în același timp, nu era.
Noaptea n-am putut adormi multă vreme.
Camera mi se părea prea cunoscută, prea clar delimitată. Stăteam întinsă pe spate, priveam tavanul și ascultam respirația soțului meu — egală, adâncă, sigură. Semăna cu un metronom care măsura un timp ce nu mi se mai părea al meu.
Am închis ochii.
Și aproape imediat am văzut apa.
Nu ca pe o amintire, ci ca pe o senzație — rece, grea, învăluitoare. Iar înăuntrul acelei senzații mai era ceva. Prezența cuiva. Nu lângă mine — mai adânc, ca și cum trăia chiar în amintire.
Am deschis ochii brusc.
În cameră era întuneric.
Dar nu complet.
Pe sub ușa spre hol se strecura o dungă slabă de lumină.
Am ascultat.
Liniște.
Aceeași — nouă.
M-am ridicat cu grijă, încercând să nu-mi trezesc soțul, și am ieșit pe hol.
Lumina venea din bucătărie.
Îmi aminteam sigur că o stinsesem.
Inima, ciudat, nu mi-a luat-o la fugă. Dimpotrivă, bătea prea calm, ca și cum ceea ce se întâmpla nu cerea nicio reacție din partea ei.
M-am apropiat de bucătărie și am rămas în prag.
Mai întâi am văzut masa.
Apoi scaunul.
Și abia după aceea — plicul.
Nu mai era în sertar.
Era pe masă.
Lângă el se afla fotografia.
Am făcut un pas.
Apoi încă unul.
Aerul se îngroșase, ca înaintea unei furtuni.
Fotografia era cu fața în sus.
Dar nu mai era aceeași.
Am înțeles asta pe loc — nu cu mintea, ci printr-o tresărire lăuntrică, de parcă o melodie familiară ar fi fost cântată dintr-odată în altă tonalitate.
În fotografie, eu stăteam tot lângă apă.
Aceeași seară.
Aceeași întoarcere a capului.
Dar acum el era lângă mine.
Limpede.
Aproape.
Mâna lui o atingea pe a mea — nu mă ținea, doar se sprijinea abia simțit, ca și cum verifica dacă sunt reală.
Nu se uita spre obiectiv.
Se uita la mine.
M-am aplecat mai aproape.
Și abia atunci am văzut încă un detaliu.
În reflexia apei nu mai era silueta aceea tulbure.
Acolo ne reflectam amândoi.
Iar în spatele nostru era gol.
Fără orizont.
Fără țărm.
Ca și cum marea nu se mai termina nicăieri.
M-am îndreptat încet.
Și atunci, din spatele meu, s-a auzit o voce:
— Totuși ai deschis.
M-am întors.
El stătea în ușă.
Același.
Îmbrăcat la fel ca în ultima seară în care îl văzusem lângă mare.
Uscat.
Liniștit.
Ca și cum distanța și timpul ar fi fost doar niște convenții pe care hotărâse să nu le ia în seamă.
N-am țipat.
N-am făcut niciun pas înapoi.
Doar m-am uitat la el, încercând să înțeleg ce anume se schimbase în mine atât de mult, încât toate acestea deveniseră posibile.
— Cum ai… am început, dar el a clătinat aproape imperceptibil din cap.
— Nu asta e întrebarea cea mai importantă.
A făcut un pas mai aproape, iar podeaua nu a scârțâit sub el.
— Ai crezut că poți lăsa totul acolo, a spus încet. Dar ai luat cu tine.
— Ce anume?
M-a privit la fel ca atunci: atent, precaut, aproape cu blândețe.
— Pe tine.
Cuvântul a căzut neașteptat de greu.
Mi-am coborât privirea spre fotografie.
Apoi m-am uitat din nou la el.
— Nu se poate, am spus, dar vocea mea nu avea siguranță.
— Ai văzut deja ceva ce nu se poate, mi-a răspuns. Doar că încă îi dai alte nume.
Din dormitor s-a auzit patul scârțâind.
Soțul meu.
M-am întors spre sunet, iar când am privit din nou spre bucătărie, el nu mai era acolo.
Rămăsese doar fotografia.