— Este adevărat?
Bărbatul închise ochii.
Atât a fost de ajuns.
Răspunsul îl primise deja.
În cameră se lăsă o tăcere grea.
Ioana simți cum ceva dinăuntrul ei se prăbușea definitiv.
Nu încrederea.
Nu iubirea.
Iluzia.
Acea iluzie în care trăise în ultimii doi ani.
Omul pe care îl crezuse cel mai apropiat de sufletul ei se dovedea a nu fi deloc cel pe care și-l imaginase.
Și cel mai înspăimântător nu erau documentele.
Nu eroarea juridică.
Ci faptul că întreaga lor poveste fusese sprijinită, de la început, pe minciună.
Ioana stătea lângă fereastra camerei de hotel și nu mai simțea nici căldura soarelui, nici moliciunea covorului de sub picioare. Totul în jur își pierduse conturul. Cu doar câteva minute înainte, Mihai confirmase în tăcere ceea ce dimineața i se păruse de neconceput.
El stătea pe fotoliu, cu capul plecat.
— Spune ceva, rosti ea în cele din urmă.
Bărbatul își trecu palma peste față.
— Totul e mult mai complicat decât pare.
— Serios? întrebă Ioana, râzând amar. Fiindcă din afară pare foarte simplu. Te-ai căsătorit cu mine în timp ce erai deja însurat cu altă femeie.
Mihai ridică privirea spre ea.
— Nu mai trăiesc cu ea de mulți ani.
— Dar oficial sunteți încă soț și soție?
El încuviință încet.
Răspunsul acela lovi mai tare decât orice scuză.
— De ce nu mi-ai spus?
— Mi-a fost frică.
— De ce anume?
— Să nu te pierd.
Ioana întoarse capul.
Ciudat, dar lacrimile nu veneau.
Șocul era prea puternic.
Fusese pregătită să audă orice: o greșeală în baza de date, o potrivire de nume, o farsă crudă a cuiva. Dar în fața ei stătea omul care recunoștea adevărul.
— Când aveai de gând să-mi spui?
Mihai tăcu mult.
— Voiam să rezolv totul înainte de nuntă.
— Voiam?
— Da.
— Dar nu ai rezolvat.
— Nu am apucat.
Ea se întoarse brusc spre el.
— Nu ai apucat în doi ani de relație?
El nu răspunse.
Iar în tăcerea aceea, răspunsul răsună mai puternic decât orice cuvânt.
Ioana se așeză încet în fața lui.
— Cine este ea?
— O femeie cu care am trăit cândva.
— Numele.
— Cristina.
— Unde este acum?
— Nu știu exact.
Ioana se încruntă.
— Cum poți să nu știi unde se află soția ta oficială?
Mihai oftă adânc.
— Ne-am despărțit acum șase ani.
— Atunci de ce nu ați divorțat?
Bărbatul își strânse degetele nervos.
— Pentru că lucrurile s-au încurcat mult mai rău decât crezi.
Cu fiecare explicație nouă, totul devenea și mai greu de suportat.
— Deci timp de șase ani nu ai făcut nimic?
— Am făcut.
— Ce anume?
— Am încercat să o găsesc.
— Și nu ai găsit-o?
— Nu.
Ioana simți cum iritarea i se ridică în piept.
Prea multe lucruri nespuse.
Prea puține răspunsuri directe.
— Arată-mi actele.
Mihai ridică privirea.
— Ce acte?
— Toate documentele legate de căsnicia aceea.
El deveni vizibil neliniștit.
Iar asta o făcu și mai atentă.
— Nu le am aici.
— Atunci mergem după ele.
— Acum?
— Da. Chiar acum.
Pentru prima dată de la începutul discuției, Mihai păru pierdut.
Se vedea limpede că se așteptase la altceva.
La lacrimi.
La isterie.
La reproșuri.
Dar nu la întrebări calme.
O oră mai târziu, se aflau în fața apartamentului pe care el îl închiriase unor oameni încă dinainte să o cunoască pe Ioana.
Cheile rămăseseră la el.
Sub pretextul verificării contoarelor de utilități, îi rugă pe chiriași să-i lase câteva minute înăuntru.
Într-un dulap vechi se găsi, într-adevăr, un dosar.
Mihai îl scoase fără tragere de inimă.
Ioana îl deschise chiar acolo.
Certificatul de căsătorie.
Copii ale unor cereri.
Câteva adeverințe vechi.
Dar printre hârtii se afla și altceva.
Un plic.
Îngălbenit de vreme.
Pe față era scris numele lui Mihai.
Ioana se uită la el.
— Ce este asta?
— Nu știu.
Dar vocea lui nu suna deloc convingător.
Ea rupse plicul.
Înăuntru era o scrisoare.
Câteva foi acoperite cu un scris de femeie.
Primele rânduri o făcură să încremenească.
„Mihai, dacă într-o zi vei hotărî totuși să citești această scrisoare, înseamnă că a trecut destul timp…”
Ioana ridică ochii.
Mihai devenise foarte palid.
Mult prea palid.
— Ai citit-o înainte?
El tăcu.
Atunci Ioana continuă să citească.
Cristina scria despre boală.
Despre tratament.
Despre plecarea într-un alt oraș.
Despre faptul că nu voia să devină o povară pentru el.
Despre rugămintea de a nu fi căutată.
Cu fiecare rând, imaginea se schimba.
Dar nu devenea mai limpede.
Când scrisoarea se termină, Ioana împături încet foile.
— Era grav bolnavă?
— Da.
— Știai?
— Am aflat mai târziu.
— De ce nu mi-ai spus?
Mihai se așeză pe un scaun.
Părea că îmbătrânise cu ani întregi într-o singură dimineață.
— Pentru că mi-e rușine.
— Pentru ce?
— Pentru că nu am făcut nimic.
În cameră se așternu din nou tăcerea.
Ioana simțea că încă nu ajunseseră la adevărul întreg.
Prea multe lucruri nu se potriveau.
Dacă Cristina plecase singură, de ce el nu ceruse desfacerea căsătoriei prin instanță?
Dacă încercase să o găsească, de ce scrisoarea stătuse atâta vreme nedeschisă?
Dacă voia cu adevărat să repare totul, de ce își înregistrase o nouă căsătorie înainte de a o încheia pe cea veche?
Întrebările deveneau tot mai multe.