Răspunsurile aproape că lipseau.
Seara, Ioana plecă la părinți.
Mihai nu încercă să o oprească.
Doar o ajută să ducă valiza până la mașină.
Tot drumul, Ioana privi pe geam.
Mama ei deschise ușa imediat.
I-a fost de ajuns o singură privire.
— Ce s-a întâmplat?
Și atunci, pentru prima dată în acea zi, Ioana începu să plângă.
Nu tare.
Fără crize.
Doar lacrimile îi alunecară singure pe obraji.
Târziu, după ce părinții se culcaseră, telefonul ei vibră scurt.
Mesajul venea de la un număr necunoscut.
„Doamna Ioana Popescu? Contactul dumneavoastră mi-a fost dat de angajații Stării Civile. Cred că trebuie să ne întâlnim. Este vorba despre domnul Mihai Rădulescu și despre prima lui căsătorie. Nu cunoașteți nici pe departe toată povestea.”
Ea citi mesajul de câteva ori.
Apoi se uită la ceas.
Aproape miezul nopții.
Imediat veni al doilea mesaj.
„Mă numesc Simona Marinescu. Am fost avocata Cristinei.”
Somnul dispăru pe loc.
Degetele i se răciră.
Ioana scrise scurt:
„De unde știți despre căsnicia mea?”
Telefonul sună aproape imediat.
— Bună seara, se auzi o voce feminină calmă. Îmi cer scuze că vă sun atât de târziu. Dar s-ar putea să avem mai puțin timp decât pare.
— Despre ce vorbiți?
La celălalt capăt al firului se lăsă o pauză scurtă.
Apoi femeia rosti o frază care îi opri Ioanei inima pentru o clipă.
— Problema nu este doar că Mihai figurează încă drept căsătorit. Aceasta e doar o parte din poveste. Adevăratul motiv pentru care angajații Stării Civile v-au chemat de urgență separat de el are legătură cu niște documente găsite în arhivă în același timp cu mențiunea primei căsătorii.
— Ce documente?
— Tocmai pe acelea vreau să vi le arăt personal.
— De ce nu îmi puteți spune acum?
— Pentru că unele lucruri trebuie văzute cu propriii ochi.
Ioana se lăsă încet într-un fotoliu.
Dincolo de fereastră, orașul de noapte își continua viața obișnuită.
Mașinile treceau pe stradă.
Ferestrele blocurilor vecine erau luminate.
Dar înăuntrul ei apăru senzația că totul abia începea.
Iar adevărul care dimineața i se păruse îngrozitor putea fi doar prima pagină a unei istorii mult mai complicate.
Ioana rămase în întuneric și nu aprinse lumina. Telefonul stătea pe masă, iar ecranul se lumina din când în când de la notificări noi, dar ea nu mai răspunse.
Cuvintele femeii necunoscute nu îi ieșeau din minte.
„Nu cunoașteți nici pe departe toată povestea.”
Nu suna ca o amenințare.
Mai degrabă ca un fapt.
Dimineața, totuși, se hotărî.
După o oră, taxiul opri în fața unei clădiri mici din centrul orașului. Plăcuța de pe ușă era discretă: consultanță juridică.
Simona Marinescu era o femeie de aproape cincizeci de ani, cu o privire atentă, adunată, și cu un fel liniștit de a vorbi, de parcă fiecare cuvânt fusese cântărit înainte.
— Vă mulțumesc că ați venit, spuse ea, închizând ușa biroului. Înțeleg cât de ciudat poate părea totul din exterior.
Ioana se așeză în fața ei.
— Explicați-mi direct. Fără ocolișuri.
Femeia deschise dosarul.
— Cristina nu a dispărut pur și simplu.
Ioana se încordă.
— A murit.
Tăcerea deveni aproape palpabilă.
— Acum cinci ani, adăugă avocata. Cauza oficială a fost un accident. Dar actele au fost întocmite cu nereguli.
Ioana se aplecă brusc înainte.
— Mihai mi-a spus că este în viață.
— Asta credea și el.
— Sunteți sigură?
Simona Marinescu scoase mai multe copii.
— Acesta este certificatul de deces. Iar acestea sunt materialele verificării făcute ulterior.
Mâinile Ioanei înghețară.
— Atunci de ce el figurează încă însurat?
— Pentru că divorțul nu a fost înregistrat niciodată, iar informația despre deces a fost reflectată inițial greșit în sistem.
— Cum este posibil așa ceva?
— O eroare la transmiterea datelor între birouri din județe diferite. E rar, dar astfel de situații se întâmplă.
Femeia tăcu.
Informația era prea multă.
— Și ce legătură are asta cu mine?
Avocata o privi drept în ochi.
— În ziua înregistrării căsătoriei dumneavoastră, în arhive a intrat o actualizare. Sistemul a identificat simultan neconcordanța: două acte active, căsătoria dumneavoastră și cea veche.
Ioana expiră încet.
— De aceea m-au chemat separat?
— Nu doar de aceea.
Simona Marinescu scoase încă un document.
— Mai există un detaliu important.
Ioana luă foaia.
Și încremeni.
Era o cerere depusă de Mihai cu șase luni în urmă.
O solicitare oficială prin care cerea recunoașterea încetării primei căsătorii cu efect retroactiv.
— A încercat cu adevărat să repare situația, spuse avocata încet. Dar nu a apucat să ducă procedura până la capăt.
În Ioana se amestecară toate.
Furie.
Nedumerire.
Și o ușurare stranie, pe care nu voia să o recunoască.
— De ce nu mi-a spus adevărul?
— Pentru că era convins că totul se va încheia înainte de nuntă. Iar apoi… lucrurile s-au mișcat prea repede.
Ioana puse documentele deoparte.
— Trebuie să vorbesc cu el.
— Este hotărârea dumneavoastră, răspunse femeia calm. Dar mai există un dosar.
— Ce dosar?
Avocata împinse mapa mai aproape.
— Ultima declarație a Cristinei. A fost scrisă cu puțin timp înainte să moară.
Ioana deschise pagina.
Și văzu rândurile care îi tăiară respirația.
„Dacă cineva va ajunge vreodată să-l caute pe Mihai, spuneți-i că l-am iertat de mult. Nu este vinovat că nu a apucat. Eu am fost cea care nu i-a permis să rămână lângă mine.”
Ea rămase mult timp cu ochii pe text.
— Știa?
— Da.
— Și totuși l-a lăsat prins în căsnicia aceea?
— A fost alegerea ei.
Tăcerea se prelungi.
Dincolo de fereastră treceau mașini, viața mergea mai departe, dar în Ioana ceva se schimba încet.
Înțelese lucrul cel mai important.
Aceasta nu era o poveste de trădare în sensul obișnuit.
Era un lanț de întârzieri.
De lucruri nespuse.
Și de hotărâri luate de alții, care se întâlniseră toate în cel mai nepotrivit moment.
Seara se întoarse la părinți, dar nu mai plângea.
Doar tăcea.
Telefonul sună din nou.
Mihai.
Ea privi mult timp ecranul, apoi răspunse.
— Ioana… unde ești?
Vocea lui era încordată.
— Știu tot, spuse ea liniștit.
Pauză.
— Ce anume?
— Despre Cristina.
El trase aer brusc.
— Am încercat să-ți spun…
— Nu ai apucat, îl întrerupse ea.
Tăcere.
Și pentru prima dată în toată această discuție, în tăcerea aceea nu mai era frică.
— Trebuie să ne vedem, spuse el încet.
Ioana închise ochii.
Și pentru prima dată de când începuse totul, nu mai simți nici durere, nici furie.
Doar limpezime.
— Bine, răspunse ea. Dar nu va mai fi ca înainte.
Și închise apelul.
Afară începea seara.
Orașul rămăsese același.
Dar viața ei — nu.