Dimineața de după petrecerea de nuntă păstra încă mirosul florilor proaspăt tăiate, al parfumului scump și al cafelei care se răcise deja în cești. Prin draperiile grele ale camerei de hotel se strecurau raze calde de soare, întinzând pe podea și pe pereți fâșii aurii. Pe fotoliu zăcea voalul pe care Ioana îl purtase cu o zi înainte, iar lângă ușă stăteau valizele pregătite doar pe jumătate.
Ioana ședea pe marginea patului și îl privea în tăcere pe Mihai. El dormea încă, cu chipul atât de liniștit, încât aproape părea imposibil să fie același om care, cu doar câteva ore în urmă, îi promisese o viață întreagă. În curând trebuiau să plece în călătoria despre care vorbiseră luni la rând, pe care o plănuiseră cu nerăbdare și în care își puseseră atâtea vise.
Deodată, telefonul de pe noptieră începu să vibreze.
Ioana îl luă repede, ca sunetul să nu-l trezească pe soțul ei. Pe ecran apărea un număr fix necunoscut.
— Alo, vă ascult, șopti ea, ieșind pe balcon.
— Doamna Ioana Popescu? Bună ziua. Vă sunăm de la Direcția Centrală de Evidență a Stării Civile, unde ieri a fost înregistrată căsătoria dumneavoastră, spuse o femeie cu o voce oficială. Trebuie să ne întâlnim de urgență în legătură cu documentele de înregistrare.
Inima Ioanei se strânse neplăcut.
— Ce s-a întâmplat?
— În timpul verificării datelor a fost descoperită o neconcordanță serioasă în registrele naționale. Este necesară prezența dumneavoastră personală, fără întârziere.
— Dar astăzi plecăm cu avionul. Nu se poate rezolva mai târziu?
— Din păcate, nu. Și mai avem o rugăminte. Veniți fără domnul Mihai Rădulescu. Deocamdată, nu îi spuneți despre această conversație.
Ultimele cuvinte i se părură cele mai neliniștitoare.
— De ce?
— Veți primi toate explicațiile aici.
Apelul se întrerupse.
Ioana rămase câteva clipe nemișcată, încercând să înțeleagă ce auzise. Cu cât își repeta mai mult în minte vorbele funcționarei, cu atât neliniștea din ea creștea, apăsătoare și rece.
Când se întoarse în cameră, Mihai se trezise deja.
— Bună dimineața, soția mea, zâmbi el.
Cuvântul acela o duru mai tare decât s-ar fi așteptat.
— Astăzi? Chiar a doua zi după nuntă?
— Da. Au spus că nu durează mult.
— Atunci vin cu tine.
— Nu e nevoie. Rezolv repede și mă întorc.
După un timp, taxiul opri în fața clădirii pe care o cunoștea prea bine.
Cu o zi înainte intrase acolo însoțită de muzică, de zâmbetele invitaților și de felicitări.
Acum trecea prin intrarea de serviciu, cu o teamă ciudată, aproape fizică, strângându-i pieptul.
Coridoarele erau aproape goale.
În biroul cu numărul doisprezece o aștepta o femeie de vârstă mijlocie, ținând în mâini un dosar gros.
— Poftiți, vă rog, spuse ea. Mă numesc Gabriela Matei.
Ioana se așeză în fața ei.
— Spuneți-mi ce se întâmplă.
Funcționara tăcu preț de câteva secunde.
Apoi deschise dosarul.
— După înregistrarea unei căsătorii, se face o verificare automată suplimentară prin bazele naționale de date.
— Și?
— În timpul acestei verificări s-a constatat că, în privința soțului dumneavoastră, există o mențiune activă privind o căsătorie anterioară.
Ioana nu pricepu imediat sensul cuvintelor.
— Poftim?
— Potrivit informațiilor primite în această dimineață, domnul Mihai Rădulescu figurează oficial ca fiind căsătorit cu o altă femeie.
Camera păru că se clatină în fața ochilor ei.
— Nu se poate.
Gabriela Matei împinse spre ea o copie a documentului.
— Și noi am sperat că este o eroare. Tocmai de aceea v-am rugat să veniți personal.
Ioana privea hârtia și nu reușea să creadă ce vede.
Data înregistrării.
Numele de familie.
Prenumele femeii.
Totul arăta perfect oficial.
— Poate fi o defecțiune a sistemului?
— Aceasta a fost prima variantă verificată. Din păcate, datele sunt confirmate din mai multe surse.
— Dar Mihai mi-a spus că nu a mai fost niciodată căsătorit.
— Atunci fie nu știe nici el de această problemă, fie a ascuns-o în mod conștient.
Cuvintele căzură greu, ca o sentință.
Când ieși din birou, Ioana rămase mult timp în mașină, fără să aibă curajul să se întoarcă la hotel.
Gândurile i se amestecau.
În memorie îi apăreau, una după alta, detalii pe care înainte le trecuse cu vederea.
Telefoane ciudate.
Refuzul lui de a vorbi despre trecut.
Drumuri rare „cu treabă”, despre care povestea mereu vag.
Tot ce păruse cândva întâmplător începea acum să se lege într-o imagine tulburătoare.
După o oră, se întoarse totuși.
Mihai o întâmpină în hol.
— Unde ai dispărut? Începusem să-mi fac griji.
Ea îl privi atent.
Chipul lui era la fel de calm ca dimineața.
Ca și cum nimic nu se întâmplase.
— Trebuie să vorbim.
Zâmbetul îi dispăru.
— Ce s-a întâmplat?
— Astăzi nu am fost la serviciu.
El încremeni.
Abia perceptibil.
Dar ea văzu.
— Atunci unde ai fost?
— La Starea Civilă.
Câteva secunde se întinseră chinuitor.
— De ce?
— Mi-au spus că ai o căsătorie încă valabilă.
Mihai păli.
Și tocmai reacția aceea îi spuse mai mult decât orice explicație.
Nu surpriză.
Nu revoltă.
Nu nedumerire.
Frică.
Frică adevărată.
El se așeză încet în fotoliu.
— Ioana…