— Nu pune la suflet ce spune mama, zise el. Când vine vorba de Diana, exagerează mereu.
— Știu, răspunse Mara cu un zâmbet obosit. Ajută-mă cu salatele.
După o jumătate de oră, ușa se deschise din nou. Diana intră zâmbitoare, blondă, cu o tunsoare modernă și o manichiură impecabilă. Lângă ea stătea un bărbat înalt, brunet, de vreo treizeci și cinci de ani, îmbrăcat într-un costum sobru.
— Bună tuturor! spuse ea vesel, aruncându-i-se fratelui în brațe. El este Andrei.
— Îmi pare bine, spuse Andrei, strângând mâna lui Radu și înclinând politicos capul spre Mara. Mulțumesc pentru invitație.
— La noi a devenit tradiție, zise Mara. O cină în familie, o dată pe lună.
— O tradiție frumoasă, aprobă Andrei. Familia contează cel mai mult.
Doamna Catrina radia, privindu-și fiica și pe bărbatul de lângă ea.
— Vezi, Radu? Dianuța e mai tânără, dar a știut să-și găsească un bărbat pe măsura ei. Andrei este șef de secție la neurochirurgie.
— Mamă, oftă Diana, dând ochii peste cap. Doar ne vedem. Nu-l pune pe Andrei într-o situație ciudată.
— Ei, lasă, lasă, spuse soacra, bătând-o ușor peste mână. Eu văd cum vă priviți. Pe când Mara și Radu sunt căsătoriți de doi ani și nici casă plină, nici copii.
— Mamă! o opri Radu. Am mai discutat despre asta.
— Dar ce-am spus? întrebă doamna Catrina, cu o nevinovăție jucată. Am constatat doar un fapt.
La masă, conversația se mută de la știri la politică, apoi la rude și la mici întâmplări de familie. Rața cu mere ieșise perfect. Carnea era fragedă, pielea rumenă, sosul aromat. Chiar și doamna Catrina găsi de cuviință să spună că era bună. Mara se relaxă pentru câteva minute, crezând că poate seara avea să treacă fără o rană nouă. Se înșela.
Când aduse tiramisul făcut în casă, Diana își duse brusc mâna la deget.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Andrei îngrijorat.
— Mă strânge inelul, se plânse ea, scoțând un inel subțire de aur, cu o pietricică mică. Cred că mi s-a umflat degetul de la căldură.
— Dă-mi să văd, spuse doamna Catrina și îi luă bijuteria înainte ca fata să apuce să se împotrivească. Îl întoarse pe toate părțile, apoi strâmbă din buze. Dar asta e o nimica toată! O tinichea. Diana, tu meriți ceva mult mai bun.
— Mamă, e un cadou, încercă Diana să-și ia inelul înapoi, dar soacra îl ținu departe.
— De la cine? întrebă ea imediat.
— De la un coleg, răspunse Diana fără chef. De ziua mea.
— De la Sorin? Doamna Catrina își îngustă ochii. Știam eu! Încă mai vorbești cu băiatul acela?
— Mamă! se revoltă Diana. Nu e niciun băiat dubios. E un prieten bun.
Soacra pufni și se întoarse spre Andrei cu un zâmbet forțat.
— Nu luați în seamă, Andrei dragă. Diana a avut cândva o poveste nepotrivită, dar și-a dat repede seama că omul acela nu era de nivelul ei.
Mara observă cum Andrei se încordă ușor. Se vedea că nu știa despre acel „prieten bun”. Doamna Catrina simți și ea schimbarea, iar dorința ei de a repara situația o împinse direct spre o nouă cruzime.
— Uite, Mara măcar face bine că nu poartă fleacuri, spuse ea, arătând spre mâna nurorii. Ea are un inel cum se cuvine pentru o femeie măritată.
Mara își acoperi instinctiv mâna dreaptă cu stânga, ca și cum ar fi vrut să-și apere verigheta. Tonul soacrei îi dădu fiori.
— Radu s-a străduit mult când l-a ales, continuă doamna Catrina cu o nostalgie prefăcută. Țin minte cum ne cerea sfatul, cum ne arăta cataloage…
— De fapt, este cadoul părinților mei, o corectă Mara încet. O bijuterie de familie.
În cameră se lăsă o pauză stânjenitoare. Buzele doamnei Catrina se strânseră într-o linie subțire.
— Așa deci? spuse ea în cele din urmă. Eram sigură că Radu l-a cumpărat.
— Mara are dreptate, mamă, interveni Radu. L-a primit de la părinții ei. Ei au vrut să poarte inelul acela.
— Ce frumos, zise doamna Catrina, deși vocea ei nu avea nimic frumos în ea. Și în familia noastră există tradiții. Eu, de pildă, am purtat inelul soacrei mele și mă gândeam să-l dau mai departe nurorii lui Radu.
— Aud pentru prima dată, mormăi domnul Toma, dar soția lui se prefăcu surdă.
— Iar Dianei i-ar prinde bine acum un inel adevărat, continuă doamna Catrina, mutându-și privirea de la fiică la Mara. Mai ales că are o relație atât de serioasă.
Mara încremeni. Înțelesese prea bine unde voia să ajungă.
— Vreți să-mi dau verigheta Dianei? întrebă ea direct.
— Nu să i-o dai de tot, spuse soacra, jucând rolul femeii rănite de o neînțelegere nedreaptă. Doar să i-o împrumuți o vreme. Până la urmă, poate urmează o logodnă. Trebuie să arate demn. Tu ești deja căsătorită, nu ai nevoie să porți zilnic o bijuterie atât de scumpă.
Tăcerea căzu peste masă grea și apăsătoare. Mara se uită la Radu, așteptând ca el să spună ceva. Orice. Să pună o limită. Să-și amintească faptul că ea era soția lui. Dar el stătea cu privirea pierdută, prins între rușine și lașitate, fără curajul de a-i lua partea.
— Mamă, ajunge, spuse în cele din urmă Diana. Nu-mi trebuie inelul altcuiva.
— Nu e al altcuiva, e al familiei, tăie doamna Catrina. Mara, scoate-ți verigheta. Fiica mea are mai multă nevoie de ea. Nu vezi ce logodnic are?