Toți se înroșiră. Mara de furie, Diana de rușine, Andrei de stânjeneală. Doamna Catrina rămase calmă, de parcă nu trecuse cu bocancii peste demnitatea cuiva.
Mara se ridică încet.
— Mă scuzați, trebuie să verific desertul, spuse cu voce tremurată și plecă spre bucătărie.
Acolo se sprijini de frigider, încercând să-și oprească tremurul mâinilor. În cei șase ani de relație cu Radu, învățase să suporte multe izbucniri ale soacrei. Aluzii, comparații, sfaturi otrăvite ambalate ca grijă. Dar seara aceasta depășise orice limită. Să-i ceri să dea o bijuterie de familie, un dar de la părinții ei, unei fete care poate nici măcar nu avea de gând să-și lege viața de acel bărbat? Nu mai era doar lipsă de tact. Era umilință.
Ușa bucătăriei se deschise, iar domnul Toma intră încet.
— Iart-o, Mara, spuse el cu voce joasă. Catrina a fost mereu… dificilă, mai ales când vine vorba de fată.
— Asta nu mai e dificultate, domnule Toma, răspunse Mara clătinând din cap. E lipsă de respect față de mine, față de părinții mei, față de căsnicia noastră.
— Știu, zise el, ridicând neputincios mâinile. O să vorbesc cu ea. Dar încearcă să nu pui totul la inimă.
Mara încuviință abia vizibil, deși știa că discuțiile acelea nu schimbau nimic. Scoase desertul și începu să-l așeze în cupe.
În acel moment intră Radu.
— Mara, ești bine? întrebă el, fără să o privească în ochi.
— Tu ce crezi? răspunse ea încet. Mama ta tocmai mi-a cerut să-mi dau verigheta surorii tale, iar tu ai tăcut.
— Știu, murmură el, trecându-și mâna prin păr. Dar știi cum e ea. Uneori e mai bine să lași de la tine.
— Să las de la mine? Mara îl privi neîncrezătoare. Nu a fost o glumă proastă. A fost o cerere directă să renunț la ceva ce contează pentru mine. Și tu îmi spui să mă prefac că nu s-a întâmplat?
— Nu, bineînțeles că nu, spuse el, apropiindu-se ca s-o îmbrățișeze. Dar nu vreau scandal. Hai să terminăm seara, iar după aceea vorbesc serios cu ea.
Mara se trase înapoi.
— Cum ai vorbit și data trecută? Și înainte de data trecută? întrebă ea cu un zâmbet amar. De fiecare dată promiți că vorbești cu ea. Și de fiecare dată nu se schimbă nimic.
Puse cupele cu tiramisu pe tavă.
— Știi ceva? Du tu desertul. Eu mă retrag puțin. Mă doare capul.
Ieși din bucătărie cu spatele drept, deși înăuntru simțea că se frânge. Intră în sufragerie și le făcu o înclinare scurtă din cap invitaților.
— Îmi pare rău, nu mă simt bine. Radu va aduce desertul. Poftă bună.
Apoi merse în dormitor și închise ușa după ea.
După aproape o oră, auzi vocile invitaților în hol. Despărțirea nu avea căldură, ci doar politețe forțată și pași grăbiți. Când ușa apartamentului se închise, liniștea rămase în casă ca o pătură grea.
Radu bătu ușor la ușa dormitorului.
— Mara, pot să intru?
Ea nu răspunse. El apăsă clanța și privi înăuntru. Mara stătea pe marginea patului, cu ochii spre fereastră.
— Au plecat? întrebă ea fără să se întoarcă.
— Da, spuse Radu și se așeză lângă ea. Diana și-a cerut scuze pentru mama. Și Andrei la fel. Le-a fost foarte jenă.
— Lor? Mara întoarse capul spre el. Dar ție? Ție ți-a fost jenă?
Radu nu răspunse imediat. Se ridică încet, merse până la fereastră și privi luminile orașului, care tremurau dincolo de geam ca niște întrebări fără răspuns. În clipa aceea înțelese că nu mai putea sta la nesfârșit între femeia care îi conducea viața din umbră și femeia care îi fusese alături șase ani. Venise momentul să aleagă: să rămână prizonierul așteptărilor altora sau să hotărască, în sfârșit, unde se află propria lui fericire.