— Nu mai putem tot amâna, Mara! Ori mergi tu la medic, ori te programez eu și te duc cu mașina, spuse Radu, lovind nervos masa cu vârful degetelor, ca și cum zgomotul acela mărunt i-ar fi putut ascunde iritarea.
— Te rog, nu începe iar, murmură Mara și își trecu obosită palma prin părul încâlcit. Au trecut doar trei luni. Medicul a spus clar să așteptăm măcar șase luni înainte să ne îngrijorăm.
— Trei luni? Radu râse scurt, fără veselie. Suntem căsătoriți de doi ani. Doi ani, Mara. Și încă nu avem copii. Mama mă întreabă în fiecare zi când are de gând să apară un nepot.
Mara se întoarse spre dulap și începu să caute ceva fără să știe ce anume. Discuțiile despre copii ajungeau mereu în același loc: reproșuri, tăceri lungi, uși închise prea tare. Își dorea și ea un copil, poate chiar mai mult decât îndrăznea să spună, dar fiecare lună o lăsa cu aceeași dezamăgire. Iar presiunea soacrei, cu întrebările ei prefăcut grijulii, nu făcea decât să aprindă și mai tare rana.
— Apropo de mama ta, schimbă Mara vorba, agățându-se de primul subiect mai sigur. Mâine vin ai tăi la cină. Trebuie să cumpărăm de toate.
— Am cumpărat deja, bombăni Radu, mai liniștit. Mama a zis să faci rața cu mere, ca de Anul Nou. Tata cică tot pomenește de mâncarea ta.
Mara zâmbi slab. Măcar cineva îi aprecia felul de a găti. Doamna Catrina, în schimb, reușea să vadă lipsuri chiar și în cele mai mici gesturi ale nurorii ei.
— Vine și Diana? întrebă Mara, gândindu-se la sora mai mică a lui Radu.
— Sigur că vine. Și nu singură, spuse el, încercând parcă să îndulcească atmosfera. Mama zice că are pe cineva. Un bărbat serios. Medic.
Mara dădu din cap și simți, fără să vrea, un ghimpe de invidie. Diana avea douăzeci și doi de ani și era deja la al treilea „bărbat serios” din acel an. Soacra o ridica mereu în slăvi: frumoasă, deșteaptă, ambițioasă, cu viitor. Iar Mara, la treizeci de ani, era pentru ea femeia fără copii și fără realizări spectaculoase.
— Mara, iartă-mă, spuse Radu după câteva clipe. Se apropie din spate și o cuprinse de umeri. Nu am vrut să te rănesc. Doar că mă îngrijorez.
— Știu, răspunse ea, punându-și mâna peste a lui. O să fie bine. Mâine fac rața ta preferată și toată lumea va fi mulțumită.
El o sărută pe obraz și plecă în sufragerie să se uite la meci. Mara rămase în bucătărie, trecând în minte prin lista de treburi: să spele serviciul bun, să calce fața de masă, să curețe tacâmurile de argint, pentru că doamna Catrina observa orice urmă, orice cută, orice detaliu lăsat la voia întâmplării. Mai trebuia să hotărască și cu ce se va îmbrăca: elegant, dar nu ostentativ. Oricât se străduia, soacra găsea întotdeauna un motiv să strâmbe din nas.
A doua zi, Mara se trezi mai devreme decât de obicei. Radu dormea încă, așa că se strecură încet din pat, având grijă să nu-l trezească, și intră direct în ritmul pregătirilor.
Pe la ora trei după-amiaza, apartamentul strălucea. Rața se rumenea încet în cuptor, umplând casa cu miros cald de carne, mere coapte și mirodenii, iar masa era aranjată de parcă urmau să sosească niște invitați de rang înalt. Mara se privi în oglindă. Rochia bleumarin, cu guler înalt, îi subția silueta, iar machiajul discret îi dădea feței o lumină blândă. Pe deget îi sclipea verigheta de platină cu un diamant mic, o bijuterie de familie primită de la părinții ei.
— Arăți minunat, spuse Radu, îmbrățișând-o din spate. Ca întotdeauna.
— Mulțumesc, zâmbi ea, încercând să-și liniștească neliniștea. Sper să-i placă mamei tale cina.
— Sigur o să-i placă, făcu el cu ochiul. La rața ta nu rezistă nimeni.
Soneria sună fix la cinci. Doamna Catrina era, ca de obicei, punctuală până la rigiditate.
— Dragii mei! exclamă ea intrând în apartament cu aerul unei femei care venea să inspecteze ceva ce îi aparținea. Își sărută fiul pe obraz, iar Marei îi întinse doar mâna, scurt și rece. Ce dor mi-a fost de voi!
În urma ei intră domnul Toma, tatăl lui Radu, un bărbat înalt, încă drept, cu părul alb și privirea caldă. El o îmbrățișă pe Mara și îi șopti:
— Miroase dumnezeiește, draga mea. Mi s-a făcut foame de pe scară.
Mara îi zâmbi recunoscătoare.
— Unde e Diana? întrebă Radu, ajutându-și părinții să-și lase hainele în hol.
— Ajunge puțin mai târziu, răspunse doamna Catrina, cercetând cu privirea cuierul, oglinda, covorașul. Vine cu Andrei. Au întârziat la clinică.
— Andrei? întrebă Mara.
— Logodnicul ei, anunță soacra cu mândrie. Neurochirurg. Un tânăr cu viitor.
— Logodnic? Radu ridică sprâncenele. Mamă, nu mi-ai spus că ei deja…
— Oficial încă nu, îl întrerupse ea, fluturând mâna. Dar e doar o chestiune de timp. Andrei a dat de înțeles că vrea să-i ceară mâna.
Mara surprinse privirea domnului Toma. Bărbatul își ridică ochii spre tavan aproape imperceptibil, ca și cum ar fi spus fără cuvinte că, încă o dată, soția lui transforma dorințele în realitate înainte ca realitatea să fi fost de acord.
— Poftiți în sufragerie, spuse Mara. Eu aduc aperitivele. Radu, mă ajuți, te rog?
În bucătărie, trase aer adânc în piept și începu să așeze platourile. Radu desfăcea o sticlă de vin.
— Nu pune la suflet ce spune mama, zise el. Când vine vorba de Diana, exagerează mereu.
— Știu, răspunse Mara cu un zâmbet obosit. Ajută-mă cu salatele.
După o jumătate de oră, ușa se deschise din nou. Diana intră zâmbitoare, blondă, cu o tunsoare modernă și o manichiură impecabilă. Lângă ea stătea un bărbat înalt, brunet, de vreo treizeci și cinci de ani, îmbrăcat într-un costum sobru.
— Bună tuturor! spuse ea vesel, aruncându-i-se fratelui în brațe. El este Andrei.
— Îmi pare bine, spuse Andrei, strângând mâna lui Radu și înclinând politicos capul spre Mara. Mulțumesc pentru invitație.
— La noi a devenit tradiție, zise Mara. O cină în familie, o dată pe lună.
— O tradiție frumoasă, aprobă Andrei. Familia contează cel mai mult.
Doamna Catrina radia, privindu-și fiica și pe bărbatul de lângă ea.
— Vezi, Radu? Dianuța e mai tânără, dar a știut să-și găsească un bărbat pe măsura ei. Andrei este șef de secție la neurochirurgie.
— Mamă, oftă Diana, dând ochii peste cap. Doar ne vedem. Nu-l pune pe Andrei într-o situație ciudată.
— Ei, lasă, lasă, spuse soacra, bătând-o ușor peste mână. Eu văd cum vă priviți. Pe când Mara și Radu sunt căsătoriți de doi ani și nici casă plină, nici copii.
— Mamă! o opri Radu. Am mai discutat despre asta.
— Dar ce-am spus? întrebă doamna Catrina, cu o nevinovăție jucată. Am constatat doar un fapt.
La masă, conversația se mută de la știri la politică, apoi la rude și la mici întâmplări de familie. Rața cu mere ieșise perfect. Carnea era fragedă, pielea rumenă, sosul aromat. Chiar și doamna Catrina găsi de cuviință să spună că era bună. Mara se relaxă pentru câteva minute, crezând că poate seara avea să treacă fără o rană nouă. Se înșela.
Când aduse tiramisul făcut în casă, Diana își duse brusc mâna la deget.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Andrei îngrijorat.
— Mă strânge inelul, se plânse ea, scoțând un inel subțire de aur, cu o pietricică mică. Cred că mi s-a umflat degetul de la căldură.
— Dă-mi să văd, spuse doamna Catrina și îi luă bijuteria înainte ca fata să apuce să se împotrivească. Îl întoarse pe toate părțile, apoi strâmbă din buze. Dar asta e o nimica toată! O tinichea. Diana, tu meriți ceva mult mai bun.
— Mamă, e un cadou, încercă Diana să-și ia inelul înapoi, dar soacra îl ținu departe.
— De la cine? întrebă ea imediat.
— De la un coleg, răspunse Diana fără chef. De ziua mea.
— De la Sorin? Doamna Catrina își îngustă ochii. Știam eu! Încă mai vorbești cu băiatul acela?
— Mamă! se revoltă Diana. Nu e niciun băiat dubios. E un prieten bun.
Soacra pufni și se întoarse spre Andrei cu un zâmbet forțat.
— Nu luați în seamă, Andrei dragă. Diana a avut cândva o poveste nepotrivită, dar și-a dat repede seama că omul acela nu era de nivelul ei.
Mara observă cum Andrei se încordă ușor. Se vedea că nu știa despre acel „prieten bun”. Doamna Catrina simți și ea schimbarea, iar dorința ei de a repara situația o împinse direct spre o nouă cruzime.
— Uite, Mara măcar face bine că nu poartă fleacuri, spuse ea, arătând spre mâna nurorii. Ea are un inel cum se cuvine pentru o femeie măritată.
Mara își acoperi instinctiv mâna dreaptă cu stânga, ca și cum ar fi vrut să-și apere verigheta. Tonul soacrei îi dădu fiori.
— Radu s-a străduit mult când l-a ales, continuă doamna Catrina cu o nostalgie prefăcută. Țin minte cum ne cerea sfatul, cum ne arăta cataloage…
— De fapt, este cadoul părinților mei, o corectă Mara încet. O bijuterie de familie.
În cameră se lăsă o pauză stânjenitoare. Buzele doamnei Catrina se strânseră într-o linie subțire.
— Așa deci? spuse ea în cele din urmă. Eram sigură că Radu l-a cumpărat.
— Mara are dreptate, mamă, interveni Radu. L-a primit de la părinții ei. Ei au vrut să poarte inelul acela.
— Ce frumos, zise doamna Catrina, deși vocea ei nu avea nimic frumos în ea. Și în familia noastră există tradiții. Eu, de pildă, am purtat inelul soacrei mele și mă gândeam să-l dau mai departe nurorii lui Radu.
— Aud pentru prima dată, mormăi domnul Toma, dar soția lui se prefăcu surdă.
— Iar Dianei i-ar prinde bine acum un inel adevărat, continuă doamna Catrina, mutându-și privirea de la fiică la Mara. Mai ales că are o relație atât de serioasă.
Mara încremeni. Înțelesese prea bine unde voia să ajungă.
— Vreți să-mi dau verigheta Dianei? întrebă ea direct.
— Nu să i-o dai de tot, spuse soacra, jucând rolul femeii rănite de o neînțelegere nedreaptă. Doar să i-o împrumuți o vreme. Până la urmă, poate urmează o logodnă. Trebuie să arate demn. Tu ești deja căsătorită, nu ai nevoie să porți zilnic o bijuterie atât de scumpă.
Tăcerea căzu peste masă grea și apăsătoare. Mara se uită la Radu, așteptând ca el să spună ceva. Orice. Să pună o limită. Să-și amintească faptul că ea era soția lui. Dar el stătea cu privirea pierdută, prins între rușine și lașitate, fără curajul de a-i lua partea.
— Mamă, ajunge, spuse în cele din urmă Diana. Nu-mi trebuie inelul altcuiva.
— Nu e al altcuiva, e al familiei, tăie doamna Catrina. Mara, scoate-ți verigheta. Fiica mea are mai multă nevoie de ea. Nu vezi ce logodnic are?
Toți se înroșiră. Mara de furie, Diana de rușine, Andrei de stânjeneală. Doamna Catrina rămase calmă, de parcă nu trecuse cu bocancii peste demnitatea cuiva.
Mara se ridică încet.
— Mă scuzați, trebuie să verific desertul, spuse cu voce tremurată și plecă spre bucătărie.
Acolo se sprijini de frigider, încercând să-și oprească tremurul mâinilor. În cei șase ani de relație cu Radu, învățase să suporte multe izbucniri ale soacrei. Aluzii, comparații, sfaturi otrăvite ambalate ca grijă. Dar seara aceasta depășise orice limită. Să-i ceri să dea o bijuterie de familie, un dar de la părinții ei, unei fete care poate nici măcar nu avea de gând să-și lege viața de acel bărbat? Nu mai era doar lipsă de tact. Era umilință.
Ușa bucătăriei se deschise, iar domnul Toma intră încet.
— Iart-o, Mara, spuse el cu voce joasă. Catrina a fost mereu… dificilă, mai ales când vine vorba de fată.
— Asta nu mai e dificultate, domnule Toma, răspunse Mara clătinând din cap. E lipsă de respect față de mine, față de părinții mei, față de căsnicia noastră.
— Știu, zise el, ridicând neputincios mâinile. O să vorbesc cu ea. Dar încearcă să nu pui totul la inimă.
Mara încuviință abia vizibil, deși știa că discuțiile acelea nu schimbau nimic. Scoase desertul și începu să-l așeze în cupe.
În acel moment intră Radu.
— Mara, ești bine? întrebă el, fără să o privească în ochi.
— Tu ce crezi? răspunse ea încet. Mama ta tocmai mi-a cerut să-mi dau verigheta surorii tale, iar tu ai tăcut.
— Știu, murmură el, trecându-și mâna prin păr. Dar știi cum e ea. Uneori e mai bine să lași de la tine.
— Să las de la mine? Mara îl privi neîncrezătoare. Nu a fost o glumă proastă. A fost o cerere directă să renunț la ceva ce contează pentru mine. Și tu îmi spui să mă prefac că nu s-a întâmplat?
— Nu, bineînțeles că nu, spuse el, apropiindu-se ca s-o îmbrățișeze. Dar nu vreau scandal. Hai să terminăm seara, iar după aceea vorbesc serios cu ea.
Mara se trase înapoi.
— Cum ai vorbit și data trecută? Și înainte de data trecută? întrebă ea cu un zâmbet amar. De fiecare dată promiți că vorbești cu ea. Și de fiecare dată nu se schimbă nimic.
Puse cupele cu tiramisu pe tavă.
— Știi ceva? Du tu desertul. Eu mă retrag puțin. Mă doare capul.
Ieși din bucătărie cu spatele drept, deși înăuntru simțea că se frânge. Intră în sufragerie și le făcu o înclinare scurtă din cap invitaților.
— Îmi pare rău, nu mă simt bine. Radu va aduce desertul. Poftă bună.
Apoi merse în dormitor și închise ușa după ea.
După aproape o oră, auzi vocile invitaților în hol. Despărțirea nu avea căldură, ci doar politețe forțată și pași grăbiți. Când ușa apartamentului se închise, liniștea rămase în casă ca o pătură grea.
Radu bătu ușor la ușa dormitorului.
— Mara, pot să intru?
Ea nu răspunse. El apăsă clanța și privi înăuntru. Mara stătea pe marginea patului, cu ochii spre fereastră.
— Au plecat? întrebă ea fără să se întoarcă.
— Da, spuse Radu și se așeză lângă ea. Diana și-a cerut scuze pentru mama. Și Andrei la fel. Le-a fost foarte jenă.
— Lor? Mara întoarse capul spre el. Dar ție? Ție ți-a fost jenă?
Radu nu răspunse imediat. Se ridică încet, merse până la fereastră și privi luminile orașului, care tremurau dincolo de geam ca niște întrebări fără răspuns. În clipa aceea înțelese că nu mai putea sta la nesfârșit între femeia care îi conducea viața din umbră și femeia care îi fusese alături șase ani. Venise momentul să aleagă: să rămână prizonierul așteptărilor altora sau să hotărască, în sfârșit, unde se află propria lui fericire.