— Nu mai putem tot amâna, Mara! Ori mergi tu la medic, ori te programez eu și te duc cu mașina, spuse Radu, lovind nervos masa cu vârful degetelor, ca și cum zgomotul acela mărunt i-ar fi putut ascunde iritarea.
— Te rog, nu începe iar, murmură Mara și își trecu obosită palma prin părul încâlcit. Au trecut doar trei luni. Medicul a spus clar să așteptăm măcar șase luni înainte să ne îngrijorăm.
— Trei luni? Radu râse scurt, fără veselie. Suntem căsătoriți de doi ani. Doi ani, Mara. Și încă nu avem copii. Mama mă întreabă în fiecare zi când are de gând să apară un nepot.
Mara se întoarse spre dulap și începu să caute ceva fără să știe ce anume. Discuțiile despre copii ajungeau mereu în același loc: reproșuri, tăceri lungi, uși închise prea tare. Își dorea și ea un copil, poate chiar mai mult decât îndrăznea să spună, dar fiecare lună o lăsa cu aceeași dezamăgire. Iar presiunea soacrei, cu întrebările ei prefăcut grijulii, nu făcea decât să aprindă și mai tare rana.
— Apropo de mama ta, schimbă Mara vorba, agățându-se de primul subiect mai sigur. Mâine vin ai tăi la cină. Trebuie să cumpărăm de toate.
— Am cumpărat deja, bombăni Radu, mai liniștit. Mama a zis să faci rața cu mere, ca de Anul Nou. Tata cică tot pomenește de mâncarea ta.
Mara zâmbi slab. Măcar cineva îi aprecia felul de a găti. Doamna Catrina, în schimb, reușea să vadă lipsuri chiar și în cele mai mici gesturi ale nurorii ei.
— Vine și Diana? întrebă Mara, gândindu-se la sora mai mică a lui Radu.
— Sigur că vine. Și nu singură, spuse el, încercând parcă să îndulcească atmosfera. Mama zice că are pe cineva. Un bărbat serios. Medic.
Mara dădu din cap și simți, fără să vrea, un ghimpe de invidie. Diana avea douăzeci și doi de ani și era deja la al treilea „bărbat serios” din acel an. Soacra o ridica mereu în slăvi: frumoasă, deșteaptă, ambițioasă, cu viitor. Iar Mara, la treizeci de ani, era pentru ea femeia fără copii și fără realizări spectaculoase.
— Mara, iartă-mă, spuse Radu după câteva clipe. Se apropie din spate și o cuprinse de umeri. Nu am vrut să te rănesc. Doar că mă îngrijorez.
— Știu, răspunse ea, punându-și mâna peste a lui. O să fie bine. Mâine fac rața ta preferată și toată lumea va fi mulțumită.
El o sărută pe obraz și plecă în sufragerie să se uite la meci. Mara rămase în bucătărie, trecând în minte prin lista de treburi: să spele serviciul bun, să calce fața de masă, să curețe tacâmurile de argint, pentru că doamna Catrina observa orice urmă, orice cută, orice detaliu lăsat la voia întâmplării. Mai trebuia să hotărască și cu ce se va îmbrăca: elegant, dar nu ostentativ. Oricât se străduia, soacra găsea întotdeauna un motiv să strâmbe din nas.
A doua zi, Mara se trezi mai devreme decât de obicei. Radu dormea încă, așa că se strecură încet din pat, având grijă să nu-l trezească, și intră direct în ritmul pregătirilor.
Pe la ora trei după-amiaza, apartamentul strălucea. Rața se rumenea încet în cuptor, umplând casa cu miros cald de carne, mere coapte și mirodenii, iar masa era aranjată de parcă urmau să sosească niște invitați de rang înalt. Mara se privi în oglindă. Rochia bleumarin, cu guler înalt, îi subția silueta, iar machiajul discret îi dădea feței o lumină blândă. Pe deget îi sclipea verigheta de platină cu un diamant mic, o bijuterie de familie primită de la părinții ei.
— Arăți minunat, spuse Radu, îmbrățișând-o din spate. Ca întotdeauna.
— Mulțumesc, zâmbi ea, încercând să-și liniștească neliniștea. Sper să-i placă mamei tale cina.
— Sigur o să-i placă, făcu el cu ochiul. La rața ta nu rezistă nimeni.
Soneria sună fix la cinci. Doamna Catrina era, ca de obicei, punctuală până la rigiditate.
— Dragii mei! exclamă ea intrând în apartament cu aerul unei femei care venea să inspecteze ceva ce îi aparținea. Își sărută fiul pe obraz, iar Marei îi întinse doar mâna, scurt și rece. Ce dor mi-a fost de voi!
În urma ei intră domnul Toma, tatăl lui Radu, un bărbat înalt, încă drept, cu părul alb și privirea caldă. El o îmbrățișă pe Mara și îi șopti:
— Miroase dumnezeiește, draga mea. Mi s-a făcut foame de pe scară.
Mara îi zâmbi recunoscătoare.
— Unde e Diana? întrebă Radu, ajutându-și părinții să-și lase hainele în hol.
— Ajunge puțin mai târziu, răspunse doamna Catrina, cercetând cu privirea cuierul, oglinda, covorașul. Vine cu Andrei. Au întârziat la clinică.
— Andrei? întrebă Mara.
— Logodnicul ei, anunță soacra cu mândrie. Neurochirurg. Un tânăr cu viitor.
— Logodnic? Radu ridică sprâncenele. Mamă, nu mi-ai spus că ei deja…
— Oficial încă nu, îl întrerupse ea, fluturând mâna. Dar e doar o chestiune de timp. Andrei a dat de înțeles că vrea să-i ceară mâna.
Mara surprinse privirea domnului Toma. Bărbatul își ridică ochii spre tavan aproape imperceptibil, ca și cum ar fi spus fără cuvinte că, încă o dată, soția lui transforma dorințele în realitate înainte ca realitatea să fi fost de acord.
— Poftiți în sufragerie, spuse Mara. Eu aduc aperitivele. Radu, mă ajuți, te rog?
În bucătărie, trase aer adânc în piept și începu să așeze platourile. Radu desfăcea o sticlă de vin.