— Îmi pare bine, a spus Radu, strângând mâna lui Andrei și înclinând ușor capul spre Ana. Mulțumesc pentru invitație.
— E o tradiție, a zâmbit Ana. Cină în familie o dată pe lună.
— O tradiție frumoasă, a aprobat Radu. Familia este cel mai important lucru.
Doina radia, privindu-și fiica și pe însoțitorul ei.
— Vezi, Andrei? Ioana, deși e mai mică, a găsit deja un bărbat cum trebuie. Radu conduce secția de neurochirurgie.
— Mamă, a oftat Ioana, dându-și ochii peste cap, noi doar ne întâlnim. Nu-l pune pe Radu într-o situație jenantă.
— Lasă, lasă, a spus Doina, bătând-o ușor peste mână. Eu văd cum vă uitați unul la altul. Iar Ana și Andrei sunt căsătoriți de doi ani și tot fără cuib, fără copii.
— Mamă! a întrerupt-o Andrei. Am mai vorbit despre asta.
— Dar ce am spus? s-a mirat Doina, afișând o nevinovăție falsă. Doar am constatat un fapt.
La masă, conversația a alunecat printre știri, politică și întâmplări de familie. Rața cu mere ieșise perfect, iar Doina, spre surprinderea Anei, a lăudat-o. Pentru câteva minute, Ana a simțit că poate respira. Dar liniștea aceea nu a durat.
Când a adus tiramisul făcut în casă, Ioana și-a dus brusc mâna la deget.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Radu îngrijorat.
— Mă strânge inelul, s-a plâns ea, scoțând de pe deget un inel subțire de aur, cu o pietricică mică. Cred că mi s-a umflat degetul de la căldură.
— Dă-mi să văd, a spus Doina, luând inelul și întorcându-l pe toate părțile. Dar asta e o bijuterie ieftină! Ioana, tu meriți ceva mult mai bun.
— Mamă, e un cadou, a încercat Ioana să-l ia înapoi, dar soacra nu i l-a dat.
— De la cine? a întrebat Doina, ascuțindu-și privirea.
— De la un coleg, a răspuns Ioana fără chef. De ziua mea.
— De la Mihai? a întrebat Doina printre dinți. Știam eu! Încă mai vorbești cu băiatul acela?
— Mamă! s-a revoltat Ioana. Nu e niciun băiat dubios, e un prieten bun.
Doina a pufnit și s-a întors spre Radu:
— Nu luați în seamă, dragă Radu. Ioana a avut o poveste nereușită, dar și-a dat repede seama că nu era omul potrivit pentru ea.
Ana a observat cum Radu s-a încordat, ca și cum nu știa nimic despre acel „prieten bun”. Doina a simțit imediat neliniștea și a încercat să repare situația în felul ei.
— Uite, Ana face bine că nu poartă fleacuri, a spus ea, arătând spre mâna norei. Ea are un inel decent, așa cum se cuvine pentru o femeie măritată.
Ana și-a acoperit instinctiv mâna dreaptă cu stânga, ca și cum ar fi vrut să apere inelul. Nu-i plăcea deloc direcția în care mergea discuția.
— Andrei s-a străduit mult când l-a ales, a continuat Doina cu un aer nostalgic. Îmi amintesc cum se sfătuia cu noi, cum ne arăta cataloage…
— De fapt, este darul părinților mei, a corectat-o Ana încet. O bijuterie de familie.
Peste masă s-a lăsat o pauză stânjenitoare. Doina și-a strâns buzele într-o linie subțire.
— Așa? a spus ea într-un târziu. Eram sigură că Andrei l-a cumpărat.
— Ana are dreptate, mamă, a intervenit Andrei. Este de la părinții ei. Au vrut să poarte exact acest inel.
— Ei bine, drăguț, a spus Doina, fără să pară deloc încântată. Și în familia noastră există tradiții. Eu, de pildă, am purtat inelul soacrei mele și voiam să-l dau mai departe nurorii lui Andrei.
— Aud asta pentru prima dată, a mormăit Gheorghe, dar soția lui l-a ignorat complet.
— Iar Ioanei i-ar prinde bine acum un inel frumos, a continuat Doina, mutându-și privirea de la fiica ei la Ana. Mai ales în perioada asta, când are o relație atât de „serioasă”.
Ana a încremenit. Înțelesese exact unde voia să ajungă soacra.
— Vreți să-i dau Ioanei inelul meu de cununie? a întrebat ea direct.
— Nu să i-l dai de tot, a spus Doina, prefăcându-se jignită. Doar să i-l împrumuți o vreme. Până la urmă, poate urmează o logodnă și trebuie să arate demn. Tu ești deja măritată, nu ai nevoie să porți zilnic o bijuterie atât de scumpă.
O tăcere apăsătoare a căzut peste masă. Ana s-a uitat la Andrei, așteptând să spună ceva, să se ridice pentru ea măcar o dată. Dar el stătea nemișcat, cu privirea goală, neîndrăznind să se așeze de partea ei.
— Mamă, ajunge, a intervenit în sfârșit Ioana. Nu am nevoie de inelul altcuiva.
— Nu e al altcuiva, este de familie, a tăiat Doina scurt. Scoate-ți verigheta, fiica mea are mai multă nevoie de ea. Vezi și tu ce logodnic are!
Toți s-au înroșit: Ana de indignare, Ioana de rușine, Radu de stânjeneală. Doina rămânea calmă, de parcă nu vedea că tocmai trecuse peste orice limită.
Ana s-a ridicat încet.
— Mă scuzați, trebuie să verific desertul, a spus cu voce tremurată și a ieșit în bucătărie.
Acolo s-a sprijinit de frigider, încercând să-și oprească mâinile din tremurat. În șase ani de relație cu Andrei, se obișnuise cu ieșirile soacrei, dar seara aceasta depășise tot ce trăise până atunci. Să-i ceară să dea o bijuterie de familie, un dar de la părinții ei, unei fete care poate nici nu avea de gând să-și lege viața de bărbatul de lângă ea? Era prea mult.
Ușa bucătăriei s-a deschis și a intrat Gheorghe.
— Iart-o, Anuța, a spus el încet. Doina a fost mereu dificilă, mai ales când vine vorba de fiica ei.