— Asta nu mai e dificultate, domnule Gheorghe, a clătinat Ana din cap. Este lipsă de respect față de mine, față de părinții mei și față de căsnicia noastră.
— Știu, a spus socrul, deschizând neputincios palmele. O să vorbesc cu ea. Tu încearcă să nu pui la suflet.
Ana a dat ușor din cap, deși știa că discuțiile nu schimbau nimic. A scos desertul și a început să-l așeze în cupe.
În clipa aceea, Andrei a intrat în bucătărie.
— Ana, ești bine? a întrebat el, evitând să o privească în ochi.
— Tu ce crezi? a răspuns ea încet. Mama ta tocmai mi-a cerut să-i dau surorii tale inelul meu de cununie, iar tu ai tăcut.
— Știu, a spus el, frecându-și ceafa. Dar o cunoști. Așa e ea. Mai bine trecem peste.
— Trecem peste? Ana l-a privit neîncrezătoare. Nu a fost o observație aruncată întâmplător. A fost o poruncă directă să renunț la ceva ce pentru mine contează. Și tu îmi spui să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic?
— Nu, bineînțeles că nu, a spus el, apropiindu-se ca să o îmbrățișeze, dar Ana s-a retras. Nu vreau scandal. Terminăm seara, iar după aceea vorbesc serios cu ea.
— Cum ai vorbit și data trecută? Și înainte de data trecută? a zâmbit Ana amar. De fiecare dată promiți că vei discuta cu ea, dar nimic nu se schimbă.
A pus cupele pe tavă și a tras aer în piept.
— Știi ceva? Du tu desertul. Eu mă retrag puțin. Mă doare capul îngrozitor.
A ieșit din bucătărie cu spatele drept, a trecut prin sufragerie și le-a spus oaspeților, cu o politețe rigidă:
— Iertați-mă, nu mă simt prea bine. Andrei vă aduce desertul. Poftă bună.
Apoi s-a dus în dormitor și a închis ușa bine în urma ei.
După o oră, Ana a auzit glasurile oaspeților care își luau rămas-bun. Despărțirea suna apăsat, neliniștit. De îndată ce ușa de la intrare s-a închis, apartamentul a fost înghițit de tăcere.
Andrei a bătut încet la ușa dormitorului.
— Ana, pot să intru?
Ea nu a răspuns. El a deschis ușa cu grijă și a privit înăuntru. Ana stătea pe marginea patului, cu ochii la fereastră.
— Au plecat? a întrebat ea fără să se întoarcă.
— Da, a spus Andrei, așezându-se lângă ea. Ioana și-a cerut scuze pentru mama. Și Radu la fel. Le-a fost foarte rușine.
— Dar ție? Ana s-a întors spre el. Ție ți-a fost rușine?
El s-a ridicat încet, s-a apropiat de fereastră și a privit luminile orașului, care pâlpâiau departe. În acel moment, a înțeles că nu mai putea rămâne la nesfârșit în umbra așteptărilor altora. Venise timpul să aleagă: să se supună în continuare sau să hotărască, pentru prima dată cu adevărat, unde se afla propria lui fericire.