— Nu mai putem amâna, Ana! Ori mergi singură la medic, ori te programez eu și te duc cu mașina, a spus Andrei, lovind ușor masa cu vârfurile degetelor, ca și cum acel gest putea ascunde iritarea din glas.
— Te rog, nu începe iar, a murmurat Ana, trecându-și obosită palma prin părul încâlcit. Au trecut doar trei luni. Doctorul a spus limpede că trebuie să așteptăm măcar jumătate de an înainte să ne îngrijorăm.
— Trei luni? a pufnit Andrei. Suntem căsătoriți de doi ani. Doi, Ana! Și încă nu avem copii. Mama mă întreabă în fiecare zi când o să aibă nepoți.
Ana s-a întors spre dulap, prefăcându-se că are de căutat ceva urgent. Discuțiile despre copii se terminau mereu la fel: cu reproșuri, cu tăceri grele și cu senzația că ea era singura vinovată. Își dorea un copil la fel de mult ca el, poate chiar mai mult, dar fiecare lună fără rezultat devenise o rană nouă, iar presiunea soacrei apăsa peste ea ca o piatră.
— Apropo de mama ta, a schimbat ea subiectul. Mâine vin la noi la cină. Trebuie să cumpărăm de toate.
— Am cumpărat deja, a bombănit Andrei, încercând să se liniștească. Mama a rugat să faci rață cu mere, ca de Revelion. Tata tot spune că îi e dor de mâncarea ta.
Ana a zâmbit abia vizibil. Măcar cineva îi aprecia felul în care gătea, spre deosebire de soacra ei, care găsea mereu o pată, o lipsă, un motiv de nemulțumire.
— Vine și Ioana? a întrebat Ana, gândindu-se la sora mai mică a lui Andrei.
— Sigur. Și nu vine singură, a spus el, încercând să pară mai vesel. Mama zice că are pe cineva. Un bărbat serios, medic.
Ana a încuviințat, simțind o invidie mică, rușinoasă. Ioana avea douăzeci și doi de ani și era deja la al treilea „bărbat serios” într-un an. Doina, mama lui Andrei, o dădea mereu drept exemplu: frumoasă, isteață, ambițioasă. Iar Ana, la treizeci de ani, era femeia fără copii și fără reușite strălucitoare.
— Ana, iartă-mă, a spus Andrei, apropiindu-se pe la spate și cuprinzându-i umerii. Nu am vrut să pun presiune pe tine. Doar îmi fac griji.
— Știu, a răspuns ea, acoperindu-i mâna cu a ei. O să fie bine. Mâine fac rața ta preferată și toată lumea va fi mulțumită.
El a sărutat-o pe obraz și a plecat să se uite la fotbal, iar Ana a rămas în bucătărie, trecând în minte lista lucrurilor de făcut: să spele serviciul bun, să calce fața de masă, să lustruiască tacâmurile, pentru că Doina ar fi observat orice neatenție. Mai trebuia să aleagă și ce urma să poarte: elegant, dar nu ostentativ. Oricât s-ar fi străduit, soacra ei găsea întotdeauna ceva de criticat.
Dimineața, Ana s-a trezit mai devreme ca de obicei. Andrei încă dormea. A coborât încet din pat, fără să-l trezească, și s-a apucat imediat de pregătiri.
Pe la trei după-amiaza, apartamentul sclipea de curățenie, rața se rumenea încet în cuptor și umplea casa cu miros dulceag, iar masa era aranjată ca pentru o vizită oficială. Ana s-a privit în oglindă: rochia bleumarin cu guler înalt îi subția silueta, iar machiajul discret îi lumina fața. Pe deget îi strălucea inelul de platină cu un diamant mic, un dar de familie de la părinții ei.
— Arăți minunat, a spus Andrei, îmbrățișând-o din spate. Ca întotdeauna.
— Mulțumesc, a zâmbit ea, încercând să-și potolească emoțiile. Sper să-i placă mamei tale cina.
— Normal că o să-i placă, i-a făcut el cu ochiul. Nimeni nu rezistă la rața ta.
Soneria a sunat fix la cinci. Doina era, ca de obicei, punctuală.
— Dragii mei! a exclamat ea, intrând în apartament și sărutându-și fiul pe obraz. Anei i-a întins doar o mână rece. Ce dor mi-a fost de voi!
În urma ei a intrat Gheorghe, tatăl lui Andrei, un bărbat înalt, cu părul încărunțit și chip blând. Și-a îmbrățișat nora și i-a șoptit:
— Miroase extraordinar, Anuța. Mi s-a făcut foame numai de la ușă.
Ana i-a zâmbit recunoscătoare.
— Unde e Ioana? a întrebat Andrei, ajutându-și părinții să-și dea jos paltoanele.
— Ajunge puțin mai târziu, a răspuns Doina, cercetând holul cu privirea. Vine cu Radu. Au fost reținuți la clinică.
— Radu este…? a întrebat Ana.
— Logodnicul ei, a anunțat soacra cu mândrie. Neurochirurg. Un tânăr cu viitor mare!
— Logodnic? s-a mirat Andrei. Mamă, nu mi-ai spus că au ajuns deja la…
— Oficial, încă nu, a dat Doina din mână. Dar e doar o chestiune de timp. Radu a lăsat de înțeles că vrea să-i ceară mâna.
Ana a surprins privirea lui Gheorghe, care și-a dat ochii peste cap discret, semn că soția lui transforma din nou dorințele în certitudini.
— Poftiți în sufragerie, a spus Ana. Eu pun masa. Andrei, mă ajuți, te rog?
În bucătărie, a tras aer în piept și a început să așeze aperitivele, în timp ce Andrei desfăcea o sticlă de vin.
— Nu lua în seamă tot ce spune mama, a murmurat el. Exagerează mereu când vine vorba de Ioana.
— Știu, a răspuns Ana cu un zâmbet stins. Ajută-mă cu salatele.
După o jumătate de oră, a sosit Ioana, blondă, cu tunsoare modernă și manichiură impecabilă. Lângă ea stătea un bărbat înalt, brunet, de vreo treizeci și cinci de ani, îmbrăcat într-un costum sobru.
— Bună tuturor! a spus Ioana, îmbrățișându-și fratele. Faceți cunoștință, el este Radu.
— Îmi pare bine, a spus Radu, strângând mâna lui Andrei și înclinând ușor capul spre Ana. Mulțumesc pentru invitație.
— E o tradiție, a zâmbit Ana. Cină în familie o dată pe lună.
— O tradiție frumoasă, a aprobat Radu. Familia este cel mai important lucru.
Doina radia, privindu-și fiica și pe însoțitorul ei.
— Vezi, Andrei? Ioana, deși e mai mică, a găsit deja un bărbat cum trebuie. Radu conduce secția de neurochirurgie.
— Mamă, a oftat Ioana, dându-și ochii peste cap, noi doar ne întâlnim. Nu-l pune pe Radu într-o situație jenantă.
— Lasă, lasă, a spus Doina, bătând-o ușor peste mână. Eu văd cum vă uitați unul la altul. Iar Ana și Andrei sunt căsătoriți de doi ani și tot fără cuib, fără copii.
— Mamă! a întrerupt-o Andrei. Am mai vorbit despre asta.
— Dar ce am spus? s-a mirat Doina, afișând o nevinovăție falsă. Doar am constatat un fapt.
La masă, conversația a alunecat printre știri, politică și întâmplări de familie. Rața cu mere ieșise perfect, iar Doina, spre surprinderea Anei, a lăudat-o. Pentru câteva minute, Ana a simțit că poate respira. Dar liniștea aceea nu a durat.
Când a adus tiramisul făcut în casă, Ioana și-a dus brusc mâna la deget.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Radu îngrijorat.
— Mă strânge inelul, s-a plâns ea, scoțând de pe deget un inel subțire de aur, cu o pietricică mică. Cred că mi s-a umflat degetul de la căldură.
— Dă-mi să văd, a spus Doina, luând inelul și întorcându-l pe toate părțile. Dar asta e o bijuterie ieftină! Ioana, tu meriți ceva mult mai bun.
— Mamă, e un cadou, a încercat Ioana să-l ia înapoi, dar soacra nu i l-a dat.
— De la cine? a întrebat Doina, ascuțindu-și privirea.
— De la un coleg, a răspuns Ioana fără chef. De ziua mea.
— De la Mihai? a întrebat Doina printre dinți. Știam eu! Încă mai vorbești cu băiatul acela?
— Mamă! s-a revoltat Ioana. Nu e niciun băiat dubios, e un prieten bun.
Doina a pufnit și s-a întors spre Radu:
— Nu luați în seamă, dragă Radu. Ioana a avut o poveste nereușită, dar și-a dat repede seama că nu era omul potrivit pentru ea.
Ana a observat cum Radu s-a încordat, ca și cum nu știa nimic despre acel „prieten bun”. Doina a simțit imediat neliniștea și a încercat să repare situația în felul ei.
— Uite, Ana face bine că nu poartă fleacuri, a spus ea, arătând spre mâna norei. Ea are un inel decent, așa cum se cuvine pentru o femeie măritată.
Ana și-a acoperit instinctiv mâna dreaptă cu stânga, ca și cum ar fi vrut să apere inelul. Nu-i plăcea deloc direcția în care mergea discuția.
— Andrei s-a străduit mult când l-a ales, a continuat Doina cu un aer nostalgic. Îmi amintesc cum se sfătuia cu noi, cum ne arăta cataloage…
— De fapt, este darul părinților mei, a corectat-o Ana încet. O bijuterie de familie.
Peste masă s-a lăsat o pauză stânjenitoare. Doina și-a strâns buzele într-o linie subțire.
— Așa? a spus ea într-un târziu. Eram sigură că Andrei l-a cumpărat.
— Ana are dreptate, mamă, a intervenit Andrei. Este de la părinții ei. Au vrut să poarte exact acest inel.
— Ei bine, drăguț, a spus Doina, fără să pară deloc încântată. Și în familia noastră există tradiții. Eu, de pildă, am purtat inelul soacrei mele și voiam să-l dau mai departe nurorii lui Andrei.
— Aud asta pentru prima dată, a mormăit Gheorghe, dar soția lui l-a ignorat complet.
— Iar Ioanei i-ar prinde bine acum un inel frumos, a continuat Doina, mutându-și privirea de la fiica ei la Ana. Mai ales în perioada asta, când are o relație atât de „serioasă”.
Ana a încremenit. Înțelesese exact unde voia să ajungă soacra.
— Vreți să-i dau Ioanei inelul meu de cununie? a întrebat ea direct.
— Nu să i-l dai de tot, a spus Doina, prefăcându-se jignită. Doar să i-l împrumuți o vreme. Până la urmă, poate urmează o logodnă și trebuie să arate demn. Tu ești deja măritată, nu ai nevoie să porți zilnic o bijuterie atât de scumpă.
O tăcere apăsătoare a căzut peste masă. Ana s-a uitat la Andrei, așteptând să spună ceva, să se ridice pentru ea măcar o dată. Dar el stătea nemișcat, cu privirea goală, neîndrăznind să se așeze de partea ei.
— Mamă, ajunge, a intervenit în sfârșit Ioana. Nu am nevoie de inelul altcuiva.
— Nu e al altcuiva, este de familie, a tăiat Doina scurt. Scoate-ți verigheta, fiica mea are mai multă nevoie de ea. Vezi și tu ce logodnic are!
Toți s-au înroșit: Ana de indignare, Ioana de rușine, Radu de stânjeneală. Doina rămânea calmă, de parcă nu vedea că tocmai trecuse peste orice limită.
Ana s-a ridicat încet.
— Mă scuzați, trebuie să verific desertul, a spus cu voce tremurată și a ieșit în bucătărie.
Acolo s-a sprijinit de frigider, încercând să-și oprească mâinile din tremurat. În șase ani de relație cu Andrei, se obișnuise cu ieșirile soacrei, dar seara aceasta depășise tot ce trăise până atunci. Să-i ceară să dea o bijuterie de familie, un dar de la părinții ei, unei fete care poate nici nu avea de gând să-și lege viața de bărbatul de lângă ea? Era prea mult.
Ușa bucătăriei s-a deschis și a intrat Gheorghe.
— Iart-o, Anuța, a spus el încet. Doina a fost mereu dificilă, mai ales când vine vorba de fiica ei.
— Asta nu mai e dificultate, domnule Gheorghe, a clătinat Ana din cap. Este lipsă de respect față de mine, față de părinții mei și față de căsnicia noastră.
— Știu, a spus socrul, deschizând neputincios palmele. O să vorbesc cu ea. Tu încearcă să nu pui la suflet.
Ana a dat ușor din cap, deși știa că discuțiile nu schimbau nimic. A scos desertul și a început să-l așeze în cupe.
În clipa aceea, Andrei a intrat în bucătărie.
— Ana, ești bine? a întrebat el, evitând să o privească în ochi.
— Tu ce crezi? a răspuns ea încet. Mama ta tocmai mi-a cerut să-i dau surorii tale inelul meu de cununie, iar tu ai tăcut.
— Știu, a spus el, frecându-și ceafa. Dar o cunoști. Așa e ea. Mai bine trecem peste.
— Trecem peste? Ana l-a privit neîncrezătoare. Nu a fost o observație aruncată întâmplător. A fost o poruncă directă să renunț la ceva ce pentru mine contează. Și tu îmi spui să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic?
— Nu, bineînțeles că nu, a spus el, apropiindu-se ca să o îmbrățișeze, dar Ana s-a retras. Nu vreau scandal. Terminăm seara, iar după aceea vorbesc serios cu ea.
— Cum ai vorbit și data trecută? Și înainte de data trecută? a zâmbit Ana amar. De fiecare dată promiți că vei discuta cu ea, dar nimic nu se schimbă.
A pus cupele pe tavă și a tras aer în piept.
— Știi ceva? Du tu desertul. Eu mă retrag puțin. Mă doare capul îngrozitor.
A ieșit din bucătărie cu spatele drept, a trecut prin sufragerie și le-a spus oaspeților, cu o politețe rigidă:
— Iertați-mă, nu mă simt prea bine. Andrei vă aduce desertul. Poftă bună.
Apoi s-a dus în dormitor și a închis ușa bine în urma ei.
După o oră, Ana a auzit glasurile oaspeților care își luau rămas-bun. Despărțirea suna apăsat, neliniștit. De îndată ce ușa de la intrare s-a închis, apartamentul a fost înghițit de tăcere.
Andrei a bătut încet la ușa dormitorului.
— Ana, pot să intru?
Ea nu a răspuns. El a deschis ușa cu grijă și a privit înăuntru. Ana stătea pe marginea patului, cu ochii la fereastră.
— Au plecat? a întrebat ea fără să se întoarcă.
— Da, a spus Andrei, așezându-se lângă ea. Ioana și-a cerut scuze pentru mama. Și Radu la fel. Le-a fost foarte rușine.
— Dar ție? Ana s-a întors spre el. Ție ți-a fost rușine?
El s-a ridicat încet, s-a apropiat de fereastră și a privit luminile orașului, care pâlpâiau departe. În acel moment, a înțeles că nu mai putea rămâne la nesfârșit în umbra așteptărilor altora. Venise timpul să aleagă: să se supună în continuare sau să hotărască, pentru prima dată cu adevărat, unde se afla propria lui fericire.