— Nu mai putem amâna, Ana! Ori mergi singură la medic, ori te programez eu și te duc cu mașina, a spus Andrei, lovind ușor masa cu vârfurile degetelor, ca și cum acel gest putea ascunde iritarea din glas.
— Te rog, nu începe iar, a murmurat Ana, trecându-și obosită palma prin părul încâlcit. Au trecut doar trei luni. Doctorul a spus limpede că trebuie să așteptăm măcar jumătate de an înainte să ne îngrijorăm.
— Trei luni? a pufnit Andrei. Suntem căsătoriți de doi ani. Doi, Ana! Și încă nu avem copii. Mama mă întreabă în fiecare zi când o să aibă nepoți.
Ana s-a întors spre dulap, prefăcându-se că are de căutat ceva urgent. Discuțiile despre copii se terminau mereu la fel: cu reproșuri, cu tăceri grele și cu senzația că ea era singura vinovată. Își dorea un copil la fel de mult ca el, poate chiar mai mult, dar fiecare lună fără rezultat devenise o rană nouă, iar presiunea soacrei apăsa peste ea ca o piatră.
— Apropo de mama ta, a schimbat ea subiectul. Mâine vin la noi la cină. Trebuie să cumpărăm de toate.
— Am cumpărat deja, a bombănit Andrei, încercând să se liniștească. Mama a rugat să faci rață cu mere, ca de Revelion. Tata tot spune că îi e dor de mâncarea ta.
Ana a zâmbit abia vizibil. Măcar cineva îi aprecia felul în care gătea, spre deosebire de soacra ei, care găsea mereu o pată, o lipsă, un motiv de nemulțumire.
— Vine și Ioana? a întrebat Ana, gândindu-se la sora mai mică a lui Andrei.
— Sigur. Și nu vine singură, a spus el, încercând să pară mai vesel. Mama zice că are pe cineva. Un bărbat serios, medic.
Ana a încuviințat, simțind o invidie mică, rușinoasă. Ioana avea douăzeci și doi de ani și era deja la al treilea „bărbat serios” într-un an. Doina, mama lui Andrei, o dădea mereu drept exemplu: frumoasă, isteață, ambițioasă. Iar Ana, la treizeci de ani, era femeia fără copii și fără reușite strălucitoare.
— Ana, iartă-mă, a spus Andrei, apropiindu-se pe la spate și cuprinzându-i umerii. Nu am vrut să pun presiune pe tine. Doar îmi fac griji.
— Știu, a răspuns ea, acoperindu-i mâna cu a ei. O să fie bine. Mâine fac rața ta preferată și toată lumea va fi mulțumită.
El a sărutat-o pe obraz și a plecat să se uite la fotbal, iar Ana a rămas în bucătărie, trecând în minte lista lucrurilor de făcut: să spele serviciul bun, să calce fața de masă, să lustruiască tacâmurile, pentru că Doina ar fi observat orice neatenție. Mai trebuia să aleagă și ce urma să poarte: elegant, dar nu ostentativ. Oricât s-ar fi străduit, soacra ei găsea întotdeauna ceva de criticat.
Dimineața, Ana s-a trezit mai devreme ca de obicei. Andrei încă dormea. A coborât încet din pat, fără să-l trezească, și s-a apucat imediat de pregătiri.
Pe la trei după-amiaza, apartamentul sclipea de curățenie, rața se rumenea încet în cuptor și umplea casa cu miros dulceag, iar masa era aranjată ca pentru o vizită oficială. Ana s-a privit în oglindă: rochia bleumarin cu guler înalt îi subția silueta, iar machiajul discret îi lumina fața. Pe deget îi strălucea inelul de platină cu un diamant mic, un dar de familie de la părinții ei.
— Arăți minunat, a spus Andrei, îmbrățișând-o din spate. Ca întotdeauna.
— Mulțumesc, a zâmbit ea, încercând să-și potolească emoțiile. Sper să-i placă mamei tale cina.
— Normal că o să-i placă, i-a făcut el cu ochiul. Nimeni nu rezistă la rața ta.
Soneria a sunat fix la cinci. Doina era, ca de obicei, punctuală.
— Dragii mei! a exclamat ea, intrând în apartament și sărutându-și fiul pe obraz. Anei i-a întins doar o mână rece. Ce dor mi-a fost de voi!
În urma ei a intrat Gheorghe, tatăl lui Andrei, un bărbat înalt, cu părul încărunțit și chip blând. Și-a îmbrățișat nora și i-a șoptit:
— Miroase extraordinar, Anuța. Mi s-a făcut foame numai de la ușă.
Ana i-a zâmbit recunoscătoare.
— Unde e Ioana? a întrebat Andrei, ajutându-și părinții să-și dea jos paltoanele.
— Ajunge puțin mai târziu, a răspuns Doina, cercetând holul cu privirea. Vine cu Radu. Au fost reținuți la clinică.
— Radu este…? a întrebat Ana.
— Logodnicul ei, a anunțat soacra cu mândrie. Neurochirurg. Un tânăr cu viitor mare!
— Logodnic? s-a mirat Andrei. Mamă, nu mi-ai spus că au ajuns deja la…
— Oficial, încă nu, a dat Doina din mână. Dar e doar o chestiune de timp. Radu a lăsat de înțeles că vrea să-i ceară mâna.
Ana a surprins privirea lui Gheorghe, care și-a dat ochii peste cap discret, semn că soția lui transforma din nou dorințele în certitudini.
— Poftiți în sufragerie, a spus Ana. Eu pun masa. Andrei, mă ajuți, te rog?
În bucătărie, a tras aer în piept și a început să așeze aperitivele, în timp ce Andrei desfăcea o sticlă de vin.
— Nu lua în seamă tot ce spune mama, a murmurat el. Exagerează mereu când vine vorba de Ioana.
— Știu, a răspuns Ana cu un zâmbet stins. Ajută-mă cu salatele.
După o jumătate de oră, a sosit Ioana, blondă, cu tunsoare modernă și manichiură impecabilă. Lângă ea stătea un bărbat înalt, brunet, de vreo treizeci și cinci de ani, îmbrăcat într-un costum sobru.
— Bună tuturor! a spus Ioana, îmbrățișându-și fratele. Faceți cunoștință, el este Radu.