După vreo jumătate de oră, intră și Bianca, blondă, cu tunsoare modernă și manichiură perfectă. Lângă ea stătea un bărbat înalt, brunet, în jur de treizeci și cinci de ani, îmbrăcat într-un costum sobru.
— Bună tuturor! strigă ea, îmbrățișându-și fratele. Faceți cunoștință, el este Vlad.
— Îmi pare bine, spuse Vlad, strângând mâna lui Radu și înclinând din cap spre Andreea. Mulțumesc pentru invitație.
— E o tradiție la noi, zâmbi Andreea. Cină de familie o dată pe lună.
— O tradiție frumoasă, aprobă Vlad. Familia e cel mai important lucru.
Doina radia, uitându-se de la fiica ei la bărbatul de lângă ea.
— Vezi, Radu? Bianca e mai mică, dar uite că a găsit deja un om potrivit. Vlad conduce o secție de neurochirurgie.
— Mamă, spuse Bianca, dându-și ochii peste cap, noi doar ne vedem. Nu-l pune pe Vlad într-o situație jenantă.
— Lasă, lasă, o bătu Doina pe mână. Eu văd cum vă priviți. Iar Andreea și Radu sunt căsătoriți de doi ani și nici cuib, nici copil.
— Mamă! o întrerupse Radu. Am mai discutat despre asta.
— Dar ce-am spus? întrebă Doina, făcând o față nevinovată. Doar constat un fapt.
La masă, conversația alunecă peste știri, politică și întâmplări de familie. Rața cu mere ieșise impecabil, iar Doina, spre uimirea tuturor, chiar lăudă mâncarea. Andreea începu să se destindă puțin, dar liniștea aceea nu avea să dureze.
Când aduse prăjitura de casă cu cremă de mascarpone, Bianca își strânse brusc degetul.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Vlad, îngrijorat.
— Mă jenează inelul, se plânse ea, scoțând de pe deget un inel subțire de aur, cu o pietricică mică. Probabil mi s-a umflat degetul de la căldură.
— Dă-mi să văd, spuse Doina, luând inelul și întorcându-l între degete. Vai de mine, asta e o tinichea ieftină! Bianca, tu meriți ceva mult mai bun.
— Mamă, e un cadou, încercă fata să-l ia înapoi, dar Doina nu cedă.
— De la cine? întrebă ea apăsat.
— De la un coleg, răspunse Bianca fără chef. De ziua mea.
— De la Mihai? întrebă Doina, mijindu-și ochii. Știam eu! Încă mai vorbești cu băiatul acela?
— Mamă! se indignă Bianca. Nu e niciun escroc, e un prieten bun.
Doina pufni și se întoarse spre Vlad:
— Să nu luați în seamă, dragă Vlad. Bianca a avut o poveste nepotrivită, dar și-a dat repede seama că nu era omul pentru ea.
Andreea observă cum Vlad se încordă, de parcă nu știa nimic despre acel „prieten bun”. Doina simți și ea schimbarea și, în loc să se oprească, încercă să repare situația în felul ei.
— Uite, Andreea face bine că nu poartă fleacuri din acestea, spuse ea, arătând spre mâna nurorii. Ea are un inel cum se cuvine pentru o femeie măritată.
Andreea își acoperi instinctiv mâna dreaptă cu cealaltă, ca și cum ar fi vrut să-și apere verigheta. Nu-i plăcea deloc direcția în care mergea discuția.
— Radu s-a străduit atât de mult când l-a ales, continuă Doina, cu un aer nostalgic. Îmi amintesc cum se sfătuia cu noi, ne arăta cataloage…
— De fapt, este darul părinților mei, o corectă Andreea încet. O bijuterie de familie.
Peste sufragerie căzu o pauză stânjenitoare. Buzele Doinei se strânseră într-o linie subțire.
— Așa deci? spuse ea în cele din urmă. Eu eram convinsă că Radu l-a cumpărat.
— Andreea are dreptate, mamă, interveni Radu. Este cadoul părinților ei. Ei au dorit să poarte exact verigheta asta.
— Foarte frumos, zise Doina, deși se vedea că nu-i convenea. Și în familia noastră există tradiții. Eu, de pildă, am purtat inelul soacrei mele și voiam să-l dau mai departe nurorii lui Radu.
— Eu aud asta pentru prima dată, mormăi Sorin, dar soția lui îl ignoră complet.
— Biancăi i-ar prinde bine acum un inel adevărat, continuă Doina, mutându-și privirea de la fiica ei la Andreea. Mai ales într-un moment în care are o relație atât de serioasă.
Andreea încremeni, înțelegând în sfârșit unde voia să ajungă soacra.
— Vreți să-i dau Biancăi verigheta mea? întrebă ea direct.
— De ce spui așa, ca și cum ți-aș cere s-o dai de tot? Doina făcu pe jignita. S-o împrumuți doar pentru o vreme. Până la urmă, poate urmează o logodnă și trebuie să arate decent. Tu ești deja măritată, nu ai nevoie să porți zilnic o bijuterie atât de scumpă.
La masă se lăsă o tăcere grea. Andreea îl privi pe Radu, așteptând să-i ia apărarea, dar el stătea cu ochii goi, incapabil să se ridice de partea ei.
— Mamă, ajunge, spuse în cele din urmă Bianca. Nu am nevoie de inelul altcuiva.
— Nu e al altcuiva, e de familie, tăie Doina. Scoate-ți verigheta, Andreea. Fetei mele îi trebuie mai mult. Uită-te ce mire are lângă ea!
Toți roșiră: Andreea de furie, Bianca de rușine, Vlad de jenă. Doina rămase însă neclintită, ca și cum nu observase că trecuse peste orice limită.
Andreea se ridică încet.
— Mă scuzați, trebuie să verific desertul, spuse ea cu voce tremurată și ieși în bucătărie.
Acolo se sprijini de frigider, încercând să-și oprească tremurul mâinilor. În șase ani de relație cu Radu se obișnuise cu ieșirile Doinei, dar seara aceasta întrecuse orice măsură. Să-i ceară să dea o bijuterie de familie, darul părinților ei, unei fete care poate nici nu avea de gând să-și lege viața de acel bărbat? Era prea mult. Era umilință curată.