— Scoate-ți verigheta de pe deget, fetei mele îi trebuie mai mult decât ție, a cerut Doina, cu voce tăioasă, chiar în mijlocul cinei festive.
— Nu mai putem tot amâna, Andreea! Ori mergi singură la medic, ori te programez eu și te duc acolo, spuse Radu, bătând nervos cu degetele în masă și încercând să-și țină iritarea sub control.
— Te rog, nu începe iar, murmură Andreea, trecându-și obosită palma prin părul încâlcit. Au trecut doar trei luni. Doctorul a spus clar să așteptăm șase luni înainte să ne alarmăm.
— Trei luni? pufni Radu. Suntem căsătoriți de doi ani. Doi ani, Andreea! Și încă nu avem copii. Mama mă întreabă în fiecare zi când o facem bunică.
Andreea se întoarse spre dulap, prefăcându-se că are de căutat ceva. Discuția despre copii ajungea mereu în același loc: reproșuri, tăceri grele, vinovăție. Își dorea și ea un copil, poate chiar mai mult decât putea spune, dar până atunci nu se întâmplase nimic. Iar presiunea soacrei nu făcea decât să transforme durerea într-o rană deschisă.
— Apropo de mama ta, spuse ea, schimbând brusc subiectul. Mâine vin la noi la cină. Trebuie să cumpărăm de toate.
— Am luat deja, răspunse Radu, ceva mai calm. Mama a zis să faci rața cu mere, ca de Revelion. Tata tot spune că îi e dor de mâncarea ta.
Andreea zâmbi ușor. Măcar cineva îi aprecia priceperea în bucătărie, spre deosebire de Doina, care părea să vadă în ea doar lipsuri și greșeli.
— Vine și Bianca? întrebă Andreea, gândindu-se la sora mai mică a lui Radu.
— Sigur. Și nu vine singură, adăugă el, încercând să pară bine dispus. Mama spune că are pe cineva. Un bărbat serios. Medic.
Andreea încuviință, simțind o invidie ușoară, de care îi fu rușine imediat. Bianca avea douăzeci și doi de ani și era deja la al treilea „bărbat serios” într-un singur an. Doina o dădea mereu drept exemplu: frumoasă, deșteaptă, ambițioasă. Iar Andreea, la treizeci de ani, era pentru ea doar nora fără copii și fără mari victorii cu care familia să se laude.
— Andreea, iartă-mă, spuse Radu, venind din spate și cuprinzându-i umerii. N-am vrut să te apăs. Doar îmi fac griji.
— Știu, răspunse ea și își puse mâna peste a lui. O să fie bine. Mâine fac rața ta preferată și toată lumea va fi mulțumită.
El o sărută pe obraz și plecă să se uite la fotbal, iar Andreea rămase în bucătărie, repetând în minte lista de treburi: să spele serviciul bun, să calce fața de masă, să lustruiască tacâmurile, pentru că Doina observa întotdeauna orice pată. Apoi trebuia să aleagă și ce să poarte: elegant, dar fără să pară că se străduise prea mult. Oricât încerca, soacra găsea mereu un motiv să ridice din sprâncene.
Dimineața, Andreea se trezi mai devreme decât de obicei. Radu încă dormea. Se strecură încet din pat, ca să nu-l trezească, și se apucă imediat de pregătiri.
Pe la trei după-amiaza, apartamentul strălucea de curățenie, rața se rumenea încet în cuptor, umplând casa cu miros cald de mere coapte și mirodenii, iar masa era aranjată de parcă urmau să vină niște oaspeți de seamă. Andreea se privi în oglindă: rochia bleumarin, cu guler înalt, îi subția silueta, iar machiajul discret îi lumina chipul. Pe deget îi sclipea verigheta din platină, cu un diamant mic, dar curat, darul de familie primit de la părinții ei.
— Arăți minunat, îi spuse Radu, îmbrățișând-o din spate. Ca întotdeauna.
— Mulțumesc, zâmbi ea, încercând să-și alunge neliniștea. Sper să-i placă mamei tale cina.
— Sigur o să-i placă, îi făcu el cu ochiul. Nimeni nu poate refuza rața ta.
Soneria răsună exact la ora cinci. Doina era, ca de obicei, punctuală până la secundă.
— Dragii mei! exclamă ea, intrând în apartament și sărutându-și fiul pe obraz. Andreei îi oferi doar o strângere rece de mână. Ce dor mi-a fost de voi!
În urma ei intră Sorin, tatăl lui Radu, un bărbat înalt, cărunt, cu față blândă. Își îmbrățișă nora și îi șopti:
— Miroase grozav, Andreea. Mi s-a făcut foame de pe scară.
Ea îi zâmbi recunoscătoare.
— Bianca unde e? întrebă Radu, ajutându-și părinții să-și dea jos paltoanele.
— Ajunge puțin mai târziu, răspunse Doina, cercetând holul din priviri. Vine cu Vlad. Au fost reținuți la clinică.
— Vlad este…? întrebă Andreea.
— Logodnicul ei, anunță soacra, plină de mândrie. Neurochirurg. Un tânăr cu viitor!
— Logodnic? se miră Radu. Mamă, nu mi-ai spus că ei deja…
— Oficial, nu încă, îl întrerupse Doina cu un gest grăbit. Dar e doar o chestiune de timp. Vlad a dat deja de înțeles că vrea să-i ceară mâna.
Andreea surprinse privirea lui Sorin, care își dădu ochii peste cap foarte discret, semn că Doina, ca de obicei, transforma dorințele în certitudini.
— Poftiți în sufragerie, spuse Andreea. Eu aduc aperitivele. Radu, mă ajuți, te rog?
În bucătărie, trase aer în piept și începu să așeze platourile. Radu desfăcea o sticlă de vin.
— Nu băga în seamă ce spune mama, îi zise el. Exagerează mereu când vine vorba de Bianca.
— Știu, răspunse Andreea cu un zâmbet mic. Ajută-mă cu salatele.