— Scoate-ți verigheta de pe deget, fetei mele îi trebuie mai mult decât ție, a cerut Doina, cu voce tăioasă, chiar în mijlocul cinei festive.
— Nu mai putem tot amâna, Andreea! Ori mergi singură la medic, ori te programez eu și te duc acolo, spuse Radu, bătând nervos cu degetele în masă și încercând să-și țină iritarea sub control.
— Te rog, nu începe iar, murmură Andreea, trecându-și obosită palma prin părul încâlcit. Au trecut doar trei luni. Doctorul a spus clar să așteptăm șase luni înainte să ne alarmăm.
— Trei luni? pufni Radu. Suntem căsătoriți de doi ani. Doi ani, Andreea! Și încă nu avem copii. Mama mă întreabă în fiecare zi când o facem bunică.
Andreea se întoarse spre dulap, prefăcându-se că are de căutat ceva. Discuția despre copii ajungea mereu în același loc: reproșuri, tăceri grele, vinovăție. Își dorea și ea un copil, poate chiar mai mult decât putea spune, dar până atunci nu se întâmplase nimic. Iar presiunea soacrei nu făcea decât să transforme durerea într-o rană deschisă.
— Apropo de mama ta, spuse ea, schimbând brusc subiectul. Mâine vin la noi la cină. Trebuie să cumpărăm de toate.
— Am luat deja, răspunse Radu, ceva mai calm. Mama a zis să faci rața cu mere, ca de Revelion. Tata tot spune că îi e dor de mâncarea ta.
Andreea zâmbi ușor. Măcar cineva îi aprecia priceperea în bucătărie, spre deosebire de Doina, care părea să vadă în ea doar lipsuri și greșeli.
— Vine și Bianca? întrebă Andreea, gândindu-se la sora mai mică a lui Radu.
— Sigur. Și nu vine singură, adăugă el, încercând să pară bine dispus. Mama spune că are pe cineva. Un bărbat serios. Medic.
Andreea încuviință, simțind o invidie ușoară, de care îi fu rușine imediat. Bianca avea douăzeci și doi de ani și era deja la al treilea „bărbat serios” într-un singur an. Doina o dădea mereu drept exemplu: frumoasă, deșteaptă, ambițioasă. Iar Andreea, la treizeci de ani, era pentru ea doar nora fără copii și fără mari victorii cu care familia să se laude.
— Andreea, iartă-mă, spuse Radu, venind din spate și cuprinzându-i umerii. N-am vrut să te apăs. Doar îmi fac griji.
— Știu, răspunse ea și își puse mâna peste a lui. O să fie bine. Mâine fac rața ta preferată și toată lumea va fi mulțumită.
El o sărută pe obraz și plecă să se uite la fotbal, iar Andreea rămase în bucătărie, repetând în minte lista de treburi: să spele serviciul bun, să calce fața de masă, să lustruiască tacâmurile, pentru că Doina observa întotdeauna orice pată. Apoi trebuia să aleagă și ce să poarte: elegant, dar fără să pară că se străduise prea mult. Oricât încerca, soacra găsea mereu un motiv să ridice din sprâncene.
Dimineața, Andreea se trezi mai devreme decât de obicei. Radu încă dormea. Se strecură încet din pat, ca să nu-l trezească, și se apucă imediat de pregătiri.
Pe la trei după-amiaza, apartamentul strălucea de curățenie, rața se rumenea încet în cuptor, umplând casa cu miros cald de mere coapte și mirodenii, iar masa era aranjată de parcă urmau să vină niște oaspeți de seamă. Andreea se privi în oglindă: rochia bleumarin, cu guler înalt, îi subția silueta, iar machiajul discret îi lumina chipul. Pe deget îi sclipea verigheta din platină, cu un diamant mic, dar curat, darul de familie primit de la părinții ei.
— Arăți minunat, îi spuse Radu, îmbrățișând-o din spate. Ca întotdeauna.
— Mulțumesc, zâmbi ea, încercând să-și alunge neliniștea. Sper să-i placă mamei tale cina.
— Sigur o să-i placă, îi făcu el cu ochiul. Nimeni nu poate refuza rața ta.
Soneria răsună exact la ora cinci. Doina era, ca de obicei, punctuală până la secundă.
— Dragii mei! exclamă ea, intrând în apartament și sărutându-și fiul pe obraz. Andreei îi oferi doar o strângere rece de mână. Ce dor mi-a fost de voi!
În urma ei intră Sorin, tatăl lui Radu, un bărbat înalt, cărunt, cu față blândă. Își îmbrățișă nora și îi șopti:
— Miroase grozav, Andreea. Mi s-a făcut foame de pe scară.
Ea îi zâmbi recunoscătoare.
— Bianca unde e? întrebă Radu, ajutându-și părinții să-și dea jos paltoanele.
— Ajunge puțin mai târziu, răspunse Doina, cercetând holul din priviri. Vine cu Vlad. Au fost reținuți la clinică.
— Vlad este…? întrebă Andreea.
— Logodnicul ei, anunță soacra, plină de mândrie. Neurochirurg. Un tânăr cu viitor!
— Logodnic? se miră Radu. Mamă, nu mi-ai spus că ei deja…
— Oficial, nu încă, îl întrerupse Doina cu un gest grăbit. Dar e doar o chestiune de timp. Vlad a dat deja de înțeles că vrea să-i ceară mâna.
Andreea surprinse privirea lui Sorin, care își dădu ochii peste cap foarte discret, semn că Doina, ca de obicei, transforma dorințele în certitudini.
— Poftiți în sufragerie, spuse Andreea. Eu aduc aperitivele. Radu, mă ajuți, te rog?
În bucătărie, trase aer în piept și începu să așeze platourile. Radu desfăcea o sticlă de vin.
— Nu băga în seamă ce spune mama, îi zise el. Exagerează mereu când vine vorba de Bianca.
— Știu, răspunse Andreea cu un zâmbet mic. Ajută-mă cu salatele.
După vreo jumătate de oră, intră și Bianca, blondă, cu tunsoare modernă și manichiură perfectă. Lângă ea stătea un bărbat înalt, brunet, în jur de treizeci și cinci de ani, îmbrăcat într-un costum sobru.
— Bună tuturor! strigă ea, îmbrățișându-și fratele. Faceți cunoștință, el este Vlad.
— Îmi pare bine, spuse Vlad, strângând mâna lui Radu și înclinând din cap spre Andreea. Mulțumesc pentru invitație.
— E o tradiție la noi, zâmbi Andreea. Cină de familie o dată pe lună.
— O tradiție frumoasă, aprobă Vlad. Familia e cel mai important lucru.
Doina radia, uitându-se de la fiica ei la bărbatul de lângă ea.
— Vezi, Radu? Bianca e mai mică, dar uite că a găsit deja un om potrivit. Vlad conduce o secție de neurochirurgie.
— Mamă, spuse Bianca, dându-și ochii peste cap, noi doar ne vedem. Nu-l pune pe Vlad într-o situație jenantă.
— Lasă, lasă, o bătu Doina pe mână. Eu văd cum vă priviți. Iar Andreea și Radu sunt căsătoriți de doi ani și nici cuib, nici copil.
— Mamă! o întrerupse Radu. Am mai discutat despre asta.
— Dar ce-am spus? întrebă Doina, făcând o față nevinovată. Doar constat un fapt.
La masă, conversația alunecă peste știri, politică și întâmplări de familie. Rața cu mere ieșise impecabil, iar Doina, spre uimirea tuturor, chiar lăudă mâncarea. Andreea începu să se destindă puțin, dar liniștea aceea nu avea să dureze.
Când aduse prăjitura de casă cu cremă de mascarpone, Bianca își strânse brusc degetul.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Vlad, îngrijorat.
— Mă jenează inelul, se plânse ea, scoțând de pe deget un inel subțire de aur, cu o pietricică mică. Probabil mi s-a umflat degetul de la căldură.
— Dă-mi să văd, spuse Doina, luând inelul și întorcându-l între degete. Vai de mine, asta e o tinichea ieftină! Bianca, tu meriți ceva mult mai bun.
— Mamă, e un cadou, încercă fata să-l ia înapoi, dar Doina nu cedă.
— De la cine? întrebă ea apăsat.
— De la un coleg, răspunse Bianca fără chef. De ziua mea.
— De la Mihai? întrebă Doina, mijindu-și ochii. Știam eu! Încă mai vorbești cu băiatul acela?
— Mamă! se indignă Bianca. Nu e niciun escroc, e un prieten bun.
Doina pufni și se întoarse spre Vlad:
— Să nu luați în seamă, dragă Vlad. Bianca a avut o poveste nepotrivită, dar și-a dat repede seama că nu era omul pentru ea.
Andreea observă cum Vlad se încordă, de parcă nu știa nimic despre acel „prieten bun”. Doina simți și ea schimbarea și, în loc să se oprească, încercă să repare situația în felul ei.
— Uite, Andreea face bine că nu poartă fleacuri din acestea, spuse ea, arătând spre mâna nurorii. Ea are un inel cum se cuvine pentru o femeie măritată.
Andreea își acoperi instinctiv mâna dreaptă cu cealaltă, ca și cum ar fi vrut să-și apere verigheta. Nu-i plăcea deloc direcția în care mergea discuția.
— Radu s-a străduit atât de mult când l-a ales, continuă Doina, cu un aer nostalgic. Îmi amintesc cum se sfătuia cu noi, ne arăta cataloage…
— De fapt, este darul părinților mei, o corectă Andreea încet. O bijuterie de familie.
Peste sufragerie căzu o pauză stânjenitoare. Buzele Doinei se strânseră într-o linie subțire.
— Așa deci? spuse ea în cele din urmă. Eu eram convinsă că Radu l-a cumpărat.
— Andreea are dreptate, mamă, interveni Radu. Este cadoul părinților ei. Ei au dorit să poarte exact verigheta asta.
— Foarte frumos, zise Doina, deși se vedea că nu-i convenea. Și în familia noastră există tradiții. Eu, de pildă, am purtat inelul soacrei mele și voiam să-l dau mai departe nurorii lui Radu.
— Eu aud asta pentru prima dată, mormăi Sorin, dar soția lui îl ignoră complet.
— Biancăi i-ar prinde bine acum un inel adevărat, continuă Doina, mutându-și privirea de la fiica ei la Andreea. Mai ales într-un moment în care are o relație atât de serioasă.
Andreea încremeni, înțelegând în sfârșit unde voia să ajungă soacra.
— Vreți să-i dau Biancăi verigheta mea? întrebă ea direct.
— De ce spui așa, ca și cum ți-aș cere s-o dai de tot? Doina făcu pe jignita. S-o împrumuți doar pentru o vreme. Până la urmă, poate urmează o logodnă și trebuie să arate decent. Tu ești deja măritată, nu ai nevoie să porți zilnic o bijuterie atât de scumpă.
La masă se lăsă o tăcere grea. Andreea îl privi pe Radu, așteptând să-i ia apărarea, dar el stătea cu ochii goi, incapabil să se ridice de partea ei.
— Mamă, ajunge, spuse în cele din urmă Bianca. Nu am nevoie de inelul altcuiva.
— Nu e al altcuiva, e de familie, tăie Doina. Scoate-ți verigheta, Andreea. Fetei mele îi trebuie mai mult. Uită-te ce mire are lângă ea!
Toți roșiră: Andreea de furie, Bianca de rușine, Vlad de jenă. Doina rămase însă neclintită, ca și cum nu observase că trecuse peste orice limită.
Andreea se ridică încet.
— Mă scuzați, trebuie să verific desertul, spuse ea cu voce tremurată și ieși în bucătărie.
Acolo se sprijini de frigider, încercând să-și oprească tremurul mâinilor. În șase ani de relație cu Radu se obișnuise cu ieșirile Doinei, dar seara aceasta întrecuse orice măsură. Să-i ceară să dea o bijuterie de familie, darul părinților ei, unei fete care poate nici nu avea de gând să-și lege viața de acel bărbat? Era prea mult. Era umilință curată.
Ușa bucătăriei se deschise și intră Sorin.
— Iart-o, Andreea, spuse el încet. Doina a fost mereu mai aparte, mai ales când vine vorba de fiica ei.
— Asta nu mai e „mai aparte”, domnule Sorin, răspunse Andreea, clătinând din cap. Este lipsă de respect față de mine, față de părinții mei și față de căsnicia mea.
— Știu, zise socrul, ridicând neputincios din mâini. O să vorbesc cu ea. Tu încearcă să nu pui totul la suflet.
Andreea încuviință slab, deși știa prea bine că asemenea discuții nu schimbau nimic. Scoase desertul din frigider și începu să-l așeze în cupe.
În acel moment intră și Radu în bucătărie.
— Andreea, cum ești? întrebă el, fără s-o privească în ochi.
— Cum crezi? răspunse ea încet. Mama ta tocmai mi-a cerut să-mi dau verigheta surorii tale, iar tu ai tăcut.
— Știu, spuse el, frecându-și ceafa. Dar o cunoști. Mai bine lași să treacă pe lângă tine.
— Să las să treacă? Andreea îl privi neîncrezătoare. Nu a fost o remarcă aruncată la întâmplare. A fost o cerere directă să dau ceva ce pentru mine are valoare. Iar tu îmi spui să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic?
— Nu, bineînțeles că nu, spuse el, apropiindu-se ca s-o îmbrățișeze, dar ea se trase înapoi. Nu vreau scandal. Terminăm seara asta și apoi vorbesc serios cu ea.
— Ca data trecută? Și ca data de dinainte? întrebă Andreea, zâmbind amar. De fiecare dată promiți că vorbești cu ea, dar nimic nu se schimbă.
Puse cupele pe tavă și împinse tava spre el.
— Știi ce? Du tu desertul. Eu mă întind puțin. Mă doare capul.
Ieși din bucătărie, străduindu-se să meargă dreaptă, intră în sufragerie și le făcu un semn oaspeților.
— Iertați-mă, nu mă simt prea bine. Radu o să aducă desertul. Poftă bună.
Apoi se retrase în dormitor și închise ușa ferm în urma ei.
După o oră, Andreea auzi vocile celor care își luau rămas-bun. Despărțirea suna încordat, cu fraze scurte și politețe forțată. Când ușa de la intrare se închise, peste apartament se lăsă o liniște apăsătoare.
Radu bătu ușor la ușa dormitorului.
— Andreea, pot să intru?
Ea nu răspunse, iar el deschise încet și se uită înăuntru. Andreea stătea pe marginea patului, privind pe fereastră.
— Au plecat? întrebă ea fără să se întoarcă.
— Da, răspunse Radu și se așeză lângă ea. Bianca și-a cerut scuze pentru mama. Și Vlad la fel. Le-a fost foarte rușine.
— Dar ție? Andreea se întoarse spre el. Ție ți-a fost rușine?
El se ridică încet, se apropie de fereastră și privi luminile orașului tremurând în depărtare. În clipa aceea înțelese că venise timpul să aleagă: să rămână pentru totdeauna în umbra așteptărilor altora sau să hotărască, în sfârșit, unde se afla propria lui fericire.