A trecut o săptămână. La cofetărie aveam mai mult de lucru — începuserăm colaborarea cu altă agenție. O echipă tânără, atentă, fără aerul acela ostentativ de importanță. Ascultau, întrebau, propuneau variante. Era ușor și liniștit să lucrezi cu ei.
Într-o seară, când închideam casa de marcat, în prag a apărut Elena. Stătea la intrare de parcă nu era sigură că are voie să pășească înăuntru.
I-am deschis eu ușa.
— Bună.
A dat ușor din cap.
— Pot?
Ne-am așezat la o masă mică, lângă fereastră. Elena a tăcut mult, răsucind între degete colțul unui șervețel.
— E furios, a spus în cele din urmă. Zice că ai stricat tot.
Am ascultat-o fără să o întrerup.
— Dar eu… s-a oprit, căutându-și cuvintele. Eu cred că ai făcut bine.
M-am uitat atent la ea.
— De ce?
Elena a ridicat ușor din umeri.
— Pentru că eu n-aș fi putut.
În vocea ei nu era invidie. Era doar oboseală.
Am mai vorbit puțin. Fără detalii inutile, fără plângeri lungi, fără confesiuni grele. Doar două femei care învățaseră, fiecare în felul ei, să trăiască lângă același om.
Când a plecat, am încuiat ușa și am stins luminile.
Afară era liniște. Aerul serii era răcoros, dar nu rece. Am inspirat mai adânc decât o făceam de obicei.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai trebuia să mă prefac că totul era în regulă.
În dimineața de după discuția cu Elena, m-am trezit înainte să sune alarma. În apartament era liniște, Radu încă dormea. Am rămas întinsă, privind tavanul, și pentru prima dată după mult timp nu mi-am mai repetat în minte replicile din ziua precedentă, nu am mai inventat scuze pentru grosolănia altuia, nu am mai încercat să explic ceea ce era clar fără explicații. Înăuntrul meu era pace.
M-am ridicat, am mers încet spre bucătărie și am pus apa la fiert. Gesturile simple, obișnuite, păreau dintr-odată altfel — ca și cum viața se întorsese în limitele ei firești, acolo unde nu exista zgomotul impus de un om străin.
După câteva minute, Radu a apărut în ușă.
— Te-ai trezit devreme, a spus el.
— Am treabă.
A dat din cap, dar nu a plecat. S-a așezat la masă și și-a trecut mâna prin păr.
— M-am gândit aseară la ce mi-ai spus.
Am tăcut.
— Chiar nu am văzut… sau poate n-am vrut să văd, a continuat el. Mi se părea că nu e chiar atât de important.
I-am pus o cană în față.
— Pentru tine poate nu era. Pentru mine era.
A ridicat ochii spre mine.
— Înțeleg.
De data aceasta, „înțeleg” a sunat altfel. Fără încercarea de a netezi totul, fără dorința de a ocoli miezul discuției.
— Nu-ți cer să nu mai vorbești cu el, am spus. E viața ta. Dar eu nu voi mai face parte din cercul acela.
Radu a dat încet din cap.
— Și dacă își cere iertare?
M-am gândit o clipă.
— Atunci ar fi prima dată în șapte ani. Dar asta nu înseamnă că totul se schimbă imediat.
Nu m-a contrazis.
În ziua aceea am plecat spre cofetărie cu senzația că ceva se mișcase, în sfârșit. Nu spre împăcarea veche, ci spre sinceritate.
Au mai trecut câteva zile. Munca mergea calm, fără blocaje. Noua agenție trimitea machete, discutam detalii, lansam actualizări. Totul avansa fără tensiunea aceea pe care ajunsesem să o consider normală.
Vineri seara, când mă pregăteam să închid casa, ușa s-a deschis din nou. Am ridicat privirea — în prag stătea Victor.
Arăta altfel. Nu ca la ziua lui și nu ca la mesele noastre de acasă. Nu mai avea siguranța aceea obraznică, lejeritatea sub care își ascundea de obicei cruzimea. Stătea în ușă de parcă nici el nu știa foarte bine de ce venise.
Nu l-am poftit înăuntru. Am așteptat.
— Putem vorbi? a întrebat.
— Vorbește.
S-a uitat în jur, ca și cum ar fi căutat sprijin măcar în pereți. Dar aici nu avea nimic de partea lui.
— N-am crezut că pentru tine e chiar atât de grav, a început el.
Am tăcut.
— Adică… erau glume, a ridicat din umeri. Noi mereu am vorbit așa.
— Nu, am spus liniștit. Tu ai vorbit așa. Eu am suportat.
S-a strâmbat.
— Bine. Poate uneori am exagerat.
Nu i-am răspuns.
A făcut un pas mai aproape.
— Ascultă, hai să nu complicăm totul. Dă contractul înapoi și închidem povestea. Eu… o să fiu mai atent.
L-am privit cu atenție.
— Chiar crezi că se rezolvă atât de simplu?
— Dar cum altfel? În vocea lui a licărit din nou iritarea. Știi și tu, e business. Bani, muncă…
— Nu, Victor, l-am întrerupt. Nu e doar despre bani.
A amuțit.
— Șapte ani ți-ai permis să mă umilești, am continuat. În fața invitaților, în fața soțului meu, în fața propriei tale soții. Și nici măcar o singură dată nu te-ai gândit că ar trebui să te oprești.
— Eu nu te-am umilit, a spus el tăios. Tu ai luat-o așa.
Am clătinat din cap.
— Tocmai de aceea nu se va schimba nimic.
Și-a strâns buzele.
— Deci gata? Așa, pur și simplu?
— Nu pur și simplu. Ci pentru că, în sfârșit, m-am ales pe mine.
Cuvintele au rămas suspendate între noi.
A mai stat câteva secunde, apoi și-a întors privirea.
— Știi, a spus mai încet, eu mereu am crezut că tu ești… moale.
— Te-ai înșelat.
A dat din cap, ca și cum abia atunci înțelesese cu adevărat.
— Am înțeles.
A ieșit fără să-și ia rămas-bun.
Am încuiat ușa și am stins lumina.