De data aceasta nu mai aveam nici îndoieli, nici dorința de a da timpul înapoi. Doar claritate.
Seara, acasă, Radu mă aștepta.
— A trecut pe la mine, a spus el.
Mi-am scos paltonul.
— Și?
— A zis că l-ai dat afară.
— Nu l-am ținut aici.
Radu a oftat.
— E furios. Dar… cred că începe să priceapă ceva.
M-am uitat la el.
— Și tu?
S-a apropiat.
— Și eu.
Stăteam unul în fața celuilalt, iar între noi nu mai era tensiunea aceea veche.
— Am greșit, a spus el. Am lăsat lucrurile să continue.
Am dat din cap.
— Da.
Nu a încercat să se apere. Iar asta a însemnat mai mult decât orice cuvânt frumos.
— Nu mai vreau așa, a adăugat.
Am simțit cum ceva din mine se destinde încet.
— Atunci nu mai permite.
A zâmbit — pentru prima dată după mult timp, liniștit, fără expresia aceea forțată.
Au trecut câteva săptămâni.
Viața nu a devenit perfectă. A devenit doar mai sinceră.
Radu nu l-a mai invitat pe Victor la noi acasă. Uneori se mai întâlneau undeva separat, dar asta nu mă mai privea. În casă se făcuse mai liniște — nu în sensul zgomotului, ci înăuntru. Dispăruse așteptarea aceea că, în orice clipă, va suna o nouă „glumă”, după care toți vor amuți rușinați.
Într-o seară, am luat cina doar noi doi pe aceeași terasă. Vara încă se mai ținea, dar în aer se simțea deja prima răcoare.
— Îți amintești ziua aceea? a întrebat Radu.
— Care anume?
— Ziua în care s-a schimbat totul.
M-am gândit puțin.
— Nu a fost o singură zi, am spus. Au fost șapte ani care s-au terminat într-o seară.
El a dat din cap.
— Mă bucur că atunci n-ai mai tăcut.
M-am uitat la el.
— Și eu.
Am rămas amândoi în tăcere, dar tăcerea aceea era cu totul alta. Nu mai avea greutate. Avea doar liniște.
După o vreme, Elena a trecut din nou pe la cofetărie. De data aceasta nu mai părea la fel de nesigură ca prima oară.
— Pot să beau o cafea? a întrebat.
— Sigur.
Am stat de vorbă. Arăta puțin schimbată — nu fericită, dar mai împăcată.
— El a început să mai puțin… s-a oprit înainte să termine.
— Să vorbească? am ajutat-o eu.
A dat din cap.
— Nu știu pentru cât timp.
Am ridicat din umeri.
— Asta e deja alegerea lui.
Elena s-a uitat la mine.
— Tu nu regreți?
Am zâmbit.
— Nu.
Și era adevărat.
În seara aceea, când am închis cofetăria, am inspirat din nou aerul rece. Orașul își vedea de viața lui obișnuită: oamenii se grăbeau undeva, mașinile treceau pe stradă, luminile se aprindeau în ferestre. Totul în jur părea la fel ca întotdeauna.
Se schimbase un singur lucru — nu mai lăsam pe nimeni să hotărască în locul meu cum merit să fiu tratată.
Și, după cum aveam să înțeleg, lucrul acesta era suficient pentru ca restul să înceapă, încet, să se așeze la locul lui.