Am luat cutia și am pornit spre ieșire.
Radu m-a ajuns din urmă abia afară.
— Ioana, stai puțin…
— Te aștept în mașină.
— Dar el n-a vrut să…
— El „n-a vrut” de șapte ani, am spus calm. Iar eu nu mai am de gând să înghit asta.
Am plecat.
A doua zi, tortul era deja în cofetăria mea.
Am ajuns dimineața înaintea tuturor. În laborator încă plutea mirosul de aluat copt din ziua precedentă, vitrinele erau goale, iar lumina care intra prin ferestrele mari cădea în dungi lungi peste mese. Am pus cutia pe blatul de lucru și am rămas o vreme privind-o, fără să ridic măcar capacul. Seara trecută îmi revenea în minte, dar nu mai durea ca înainte. Parcă era o scenă din viața altcuiva, o scenă în care, în sfârșit, spusesem ce ar fi trebuit să spun cu ani în urmă.
Alina a intrat după vreo zece minute. Venea mereu mai devreme, ca să verifice comenzile și să facă planul pentru ziua respectivă.
— Bună dimineața, a spus ea, apoi a observat cutia. Ăsta e?
Am dat din cap.
— Pot să văd?
Am ridicat capacul. Decorul de caramel se lăsase puțin, dar tortul era încă foarte frumos.
— Parcă îți pare rău să-l vinzi, a spus Alina încet.
— Nu de el îmi pare rău, i-am răspuns. Îmi pare rău doar de timpul pe care l-am pierdut tăcând.
Alina nu a spus nimic. S-a uitat doar atent la mine. Știa destule ca să înțeleagă că nu era vorba despre un desert.
Am tăiat tortul în felii egale și l-am pus în vitrină. În mai puțin de o oră, aproape că nu mai rămăsese nimic. Clienții îl cumpărau fără să știe povestea din spatele lui, doar pentru că era frumos și bun. Și era corect așa. Lucrurile trebuie să-și împlinească rostul, nu să păstreze în ele umilințele altora.
Pe la prânz m-a sunat Radu.
— Ești ocupată? a întrebat el cu grijă.
— Lucrez.
A urmat o pauză.
— A sunat Victor.
Nu i-am răspuns.
— E… supărat.
— Pentru el nu e o noutate, am spus liniștită.
— Zice că l-ai umilit.
Mi-am sprijinit palma de marginea mesei.
— Și el ce a făcut în toți anii ăștia?
Din nou, liniște.
— Nu-l apăr, s-a grăbit Radu să spună. Doar că… el nu pricepe.
— Atunci să învețe să priceapă fără mine, am răspuns. Eu nu mai am de gând să explic lucruri evidente.
Am încheiat convorbirea fără ceartă, dar și fără împăcarea aceea obișnuită care acoperea totul. De data aceasta nu mai simțeam că lucrurile se vor întoarce pur și simplu la locul lor.
În aceeași după-amiază am redactat notificarea de reziliere a contractului cu agenția lui Victor și am trimis-o oficial. Nu am făcut-o în grabă și nici dintr-un impuls. Pur și simplu am închis o ușă în spatele căreia suportasem prea mult timp ceva ce nimeni nu avea dreptul să numească normal.
După ce am apăsat „trimite”, am rămas mult timp privind ecranul. Nu era răzbunare. Nu era o scenă făcută din orgoliu rănit. Era doar sfârșitul unei îngăduințe care mă costase prea mult.
Răspunsul a venit cam după o oră.
Mai întâi mi-a scris Alina — îmi redirecționa mesajul unei manageri din agenție. Panicată, femeia întreba ce se întâmplă, cerea o discuție, propunea să găsim o soluție. Apoi a sunat un număr necunoscut.
Nu am răspuns imediat.
— Ioana? Vocea lui Victor era încordată și ciudat de aspră. Ce înseamnă mailul ăsta?
— O notificare obișnuită, am spus.
— Lucrăm împreună de șase ani! Nu poți pur și simplu să te trezești și să…
— Pot.
A tăcut, de parcă răspunsul meu îl lovise într-un loc pentru care nu era pregătit.
— E din cauza zilei de ieri? a întrebat după câteva secunde.
Am zâmbit amar, fără nicio urmă de bucurie.
— Nu. Ziua de ieri a fost doar punctul final. Totul a început cu mult înainte.
— Chiar strici o colaborare normală pentru câteva cuvinte?
— Nu pentru cuvinte. Pentru atitudine.
A oftat iritat.
— Hai, Ioana, serios. Toată lumea glumește. Tu reacționezi prea sensibil.
Mi-am închis ochii o secundă.
— Nu, Victor. Tu ți-ai permis prea mult prea multă vreme.
— Acum vrei să-mi faci morală? În vocea lui apăruse din nou batjocura veche, numai că nu mai suna la fel de sigură.
— Nu. Închei doar conversația. Și colaborarea.
Am închis telefonul.
Pentru prima dată după foarte mult timp nu am simțit nici furie, nici rușine, nici revoltă. Doar liniște.
După câteva zile, Radu a venit acasă mai devreme decât de obicei. S-a plimbat mult prin apartament, vizibil neliniștit, fără să știe cum să înceapă.
— Are probleme, a spus în cele din urmă.
M-am uitat la el.
— Câțiva clienți mari ai lui erau legați de noi. Nu s-a așteptat să se rupă totul atât de repede.
— Am reziliat contractul legal. Are timp.
— Nu e vorba doar de bani, a adăugat Radu mai încet. E… jignit.
Nu m-am putut abține și am râs scurt.
— Ce interesant.
Radu s-a așezat în fața mea.
— Știu că ai dreptate, a spus el. Dar îmi e greu… e prietenul meu.
— Și eu atunci ce sunt? am întrebat calm.
El și-a coborât privirea.
Nu era nevoie de niciun răspuns.
Am stat multă vreme în tăcere. Dar tăcerea aceea nu mai semăna cu cele de dinainte. Nu era o fugă de conversație. Era doar dovada că, în sfârșit, ceva trebuia schimbat.
— Nu te oblig să alegi, i-am spus. Îți cer doar să vezi.
A dat din cap, dar știam că era abia începutul.