Soarele încălzea apartamentul din centrul orașului în momentul în care Radu a trecut pragul ușii, dar ceea ce a văzut l-a făcut să înghețe pe loc. Săptămâna petrecută la mare cu colega lui de serviciu, Andreea, părea acum irelevantă în fața imaginii care se desfășura înaintea ochilor lui.
Radu nu fusese niciodată priceput la minciuni. În timp ce strângea bagajul în dormitor, încercând să evite contactul vizual cu Elena — femeia alături de care trăise aproape zece ani — se simțea prins între responsabilitate și vinovăție.
— O conferință de o săptămână întreagă, — a rostit Elena, sprijinindu-se de tocul ușii. — Și, desigur, la Mamaia, chiar în toiul sezonului.
— Da, — a murmurat Radu, împingând grăbit costumul de baie între cămăși atent pliate. — Compania acoperă toate cheltuielile. Ar fi fost absurd să refuz.
— Și Violeta ta merge tot acolo? — vocea Elenei era mai mult o constatare obosită decât o întrebare.
Radu s-a oprit pentru o clipă, dar și-a continuat repede pregătirile, prefăcându-se că nimic nu-l deranjează.
— Da. Pregătește o prezentare. E o deplasare de serviciu.
— Desigur, — Elena a încrucișat brațele pe piept. — Tot „de serviciu”, ca la petrecerea de firmă de anul trecut, unde tu „ai lucrat la proiect” până la patru dimineața.
— Din nou cu asta? — a izbucnit Radu, închizând brusc valiza. — Ți-am explicat totul atunci. Chiar a fost un proiect important.
— Atât de important încât ai cerut apoi să ștergi corespondența de pe telefon?
Radu a lăsat valiza pe pat și, în sfârșit, și-a ridicat privirea spre soția lui.
— Nu am de gând să mai discut asta. Am avion peste trei ore.
— Atunci transmite salutările „colegei” tale, — a spus Elena și s-a dat deoparte, eliberând culoarul. — Să ai un concediu plăcut.
Radu a murmurat ceva neinteligibil și a ieșit rapid din cameră.
Elena a rămas încă mult timp în mijlocul dormitorului, privindu-și fotografia de familie de pe noptieră. Apoi a luat telefonul și a căutat cu hotărâre numărul persoanei de care avea nevoie.
Mamaia, la mijlocul lunii iunie, l-a întâmpinat pe Radu cu ape calde, valuri moi și sentimentul libertății.
El stătea sub umbrela de pe plajă, privindu-o pe Violeta cum pășește în apă. Pieptul ei bronzat strălucea sub soare, iar bărbații din jur o urmăreau involuntar cu privirea.
— Vino la mine! — a strigat ea, făcând cu mâna. — Apa e minunată!
Radu a pășit în mare, iar Violeta s-a apropiat și l-a prins de gât.
— La ce te gândești? — a întrebat ea. — Sper să nu fie despre muncă.
— Nu, doar… mi-am amintit că nu am trimis un raport înainte să plec.
— Minți, — a zâmbit Violeta atingându-i ușor obrazul. — Te gândești la soția ta, nu?
Radu a încruntat sprâncenele.
— Ne-am înțeles să nu vorbim despre ea aici.
— Bine, bine, — a spus ea împăciuitor. — Atunci să înotăm spre bornă?
Seara, stăteau la restaurant cu vedere spre mare. Violeta purta o rochie nouă, cumpărată cu o zi înainte. Radu privea cum apusul se așterne în lumină aurie pe umerii ei și gândea că este cu adevărat frumoasă. Dar undeva în interiorul său, o neliniște persista.
— Mergem mâine la munte? — a întrebat Violeta, sorbind din vin. — Vreau fotografii frumoase.
— Da, — a dat din cap Radu. — Și cumpărăm suveniruri.
— Elena se bucură de suveniruri? — a întrebat ea, aproape inocent.
Radu s-a strâmbat.
— Ți-am spus să nu începi cu asta.
— Scuze, — a acoperit Violeta palma lui cu a ei. — Doar că, într-o zi, va trebui să iei o decizie. Nu putem ascunde adevărul la nesfârșit.
— Știu, — a spus Radu cu voce sumbră. — Când mă întorc, voi vorbi cu ea.
— Serios? — ochii Violetei s-au luminat. — Promiți?
— Promit.
Săptămâna a trecut aproape fără să-și dea seama. Înotau, se bronzau, vizitau obiective turistice, luau cina cu fructe de mare și se plimbau pe faleza. Radu aproape că uitase de casă. Aproape.
În ziua plecării, Violeta l-a strâns tare în aeroport.
— Nu uita ce ai promis, — a șoptit ea atingându-i buzele. — Voi aștepta apelul tău.
— Știu, — a răspuns Radu, abia îndepărtându-se. — Voi suna imediat după ce vorbesc cu ea.
Biletele au fost luate pentru zboruri diferite, de precauție. În avion, Radu a comandat whisky și a încercat să-și imagineze cum să-i spună Elenei.
După zece ani de căsnicie, viața lor semăna de mult cu existența a două persoane străine sub același acoperiș.
Târziu, taxiul s-a oprit în fața blocului. Radu a plătit șoferul și a rămas câteva secunde privind lumina din apartament. În sufragerie ardea lumina. Elena nu dormise încă.
A oftat adânc și s-a apropiat de ușă. Lacătul s-a deschis aproape silențios. A lăsat valiza în hol și a ascultat. Din sufragerie se auzea muzică slabă și voci.
„Probabil televizorul”, a gândit el, descălțându-se.
Dar ceea ce a văzut a făcut ca inima să-i înghețe: în mijlocul camerei, masa era pregătită festiv: șampanie, tort și o lumânare sub forma numărului „10”.
Elena stătea pe canapea — dar nu singură. Lângă ea era un bărbat înalt, blond, pe care Radu nu-l mai văzuse niciodată. Râdeau, iar mâna străinului era relaxată pe umărul ei.
— Ce… ce se întâmplă aici? — a întrebat Radu, cu voce răgușită, pășind în cameră.
Elena s-a întors brusc.
— Radu? Ai venit deja? — a spus, uitându-se la ceas. — Credeam că vei ajunge abia peste două ore.
— Noi? — Radu a privit de la soție la bărbat.
Blondul s-a ridicat și i-a întins prietenos mâna.
— Alexandru. Încântat de cunoștință.
Radu nu i-a strâns mâna.
— Elena, explică. Ce fel de sărbătoare e asta?
— Ai uitat? — a întrebat ea ușor surprinsă. — Azi e a zecea aniversare a căsătoriei noastre.
Radu a simțit că pământul i se clatină sub picioare. Chiar uitase. Și mai rău: întreaga săptămână o petrecuse cu altă femeie, gândindu-se cum să-i spună Elenei că vrea să plece.
— Și ai decis să sărbătorești cu… el? — a spus, arătând spre Alexandru.
— Nu vă faceți griji, — a spus calm Alexandru, așezându-se la loc. — Sunt aici dintr-un motiv.
— Dintr-un motiv? — a strâns Radu pumnii. — În casa mea? Seara? Cu șampanie pe masă?
— Alexandru este designer de interior, — a explicat Elena calm. — Am vrut să facem reamenajarea cât ai lipsit. Am vrut să fie o surpriză.
— În aceeași cameră? Într-o săptămână?
— Nu doar în sufragerie, — a spus Elena și a făcut un gest spre Radu să o urmeze.
În dormitor, totul era schimbat: tapet nou, pat nou, corpuri de iluminat, tablouri pe pereți.
— E… — Radu nu și-a găsit cuvintele imediat.
— Îți place? — a întrebat Elena. — Am vrut de mult să schimb ceva. Cred că conferința ta a venit exact la timp.
A înțeles foarte bine cum subliniase cuvântul „conferință”.
— Foarte… neașteptat, — a murmurat el.
— Și nu e tot, — Elena a deschis ușa fostului birou.
Radu s-a oprit. Camera era complet transformată: pereți bleu deschis, pătuț pentru copil, rafturi cu jucării, covor moale.
— Ce înseamnă asta? — a șoptit el.
Elena și-a încrucișat brațele pe umeri.
— Voiam să-ți spun astăzi, de ziua noastră. Sunt însărcinată, Radu. Paisprezece săptămâni.
Timpul părea că s-a oprit.
— Însărcinată? Dar noi…
— Ții minte noaptea dinaintea plecării tale la Cluj?
Și-a amintit. Era acum trei luni.
— De ce nu mi-ai spus?
— Am așteptat momentul potrivit. Apoi ai plecat la „conferința” ta cu Violeta.
Radu s-a înnegrit la față.
— Știai?
— Desigur, — a spus Elena calm. — Dar am vrut să-ți dau șansa.
Ea și-a pus palma pe burtă.
— Spune sincer. O iubești?
Radu a deschis gura, dar cuvintele au rămas blocate. Îi părea că o iubește. Dar acum, în această cameră pentru copii, nu mai era sigur de nimic.
— Nu știu, — a spus în cele din urmă. — Sunt confuz.
Elena a dat încet din cap.
— Bine. Atunci ai o săptămână. Pleacă unde vrei și gândește-te. Apoi te întorci și îmi spui decizia ta.
— Și dacă decid să plec?
Ea și-a închis ochii pentru o clipă.
— Atunci te voi lăsa să pleci.
Și pentru prima dată în glasul ei nu se simțea nicio isterie, nicio furie, nicio reproș. Doar oboseală și sinceritate.
Această poveste este despre alegeri dificile, iubire și responsabilitate. Radu a fost pus în fața unei decizii: să încerce să-și salveze familia sau să înceapă o viață complet nouă. Fiecare persoană are momente de îndoială, dar adevărata putere constă în a face o alegere sinceră și a-i accepta consecințele.