Cătălin răspunsese din nou cu un „nu” hotărât.
Mai târziu, în timp ce beau ceai, ginerele ei vorbise fără încetare despre viitor. Îi descrisese grădinița la care urma să meargă băiatul, activitățile pentru dezvoltarea lui, școala pe care avea s-o aleagă și planurile pe care le făcuse deja pentru anii următori.
Rostea atât de multe cuvinte, încât Mariana avea impresia că încearcă să acopere cu ele ceva mult mai amenințător: tăcerea nefirească ce apăsa asupra întregului apartament.
În tot acel timp, Alina nu scosese niciun sunet.
Când Mariana își anunțase plecarea și se apropiase să-și îmbrățișeze fiica, se petrecuse ceva neașteptat.
Alina îi strânsese brusc palma.
O dată.
Apoi a doua oară.
Și încă o dată.
Mariana recunoscuse imediat semnalul.
Era codul lor secret din copilăria Alinei.
„Mamă, mi se întâmplă ceva rău. Ajută-mă.”
În acea clipă, toate îndoielile Marianei se transformaseră în certitudine.
Ieșise liniștită din apartament și coborâse pe scări, fără să lase să se vadă că înțelesese mesajul. Așteptase până când Cătălin ieșise din nou pe balcon să fumeze, apoi se întorsese fără zgomot în bloc.
Spre surprinderea ei, ușa apartamentului nu fusese încuiată.
Din sufragerie se auzea încet murmurul monoton al televizorului.
Alina se afla tot pe canapea, în aceeași poziție, cu capul plecat.
Mariana trecuse pe lângă ea în vârful picioarelor, ajunsese la dormitor și împinsese cu grijă ușa.
O veioză de noapte răspândea în cameră o lumină slabă. În pătuț se vedea un ghemotoc mic, învelit strâns într-o păturică albastru-deschis.
Mariana se apropiase.
Cu mâna tremurândă, ridicase încet marginea materialului.
Atunci văzuse adevărul.
Priveliștea o izbise atât de tare, încât își dusese palma la gură pentru a opri strigătul care îi urca din piept.
În pătuț nu se afla niciun copil.
În locul lui era așezat un prosop gros de baie, rulat strâns și înfășurat cu grijă în păturica albastră. Deasupra fusese pusă o căciuliță de bebeluș, iar de sub marginea ei se vedea o suzetă prinsă de un lănțișor.
Totul arăta ca un obiect de recuzită, ca o glumă macabră ori ca farsa bolnavă a unui om lipsit de minte. Mariana înțelesese însă din prima clipă că nimeni nu pregătise acea înscenare pentru distracție.
Se îndreptase încet și simțise cum un frig îngrozitor îi urca din tălpi spre piept, până când îi cuprinsese inima într-o menghină.
Din sufragerie continua să răzbată vocea stinsă a televizorului. Prin ușile din sticlă ale balconului se distingea silueta lui Cătălin. Fuma liniștit, lăsând fumul să se risipească în întunericul nopții, fără să bănuiască ce se petrecea în apartament, chiar în spatele lui.
Mariana nu țipase.
Anii grei, moartea soțului și toate încercările prin care trecuse o învățaseră un lucru esențial: panica poate distruge un om mai repede decât adevărul.
Își scosese telefonul din geantă și fotografiase fără sunet pătuțul din mai multe unghiuri. Surprinsese pătura, prosopul, căciulița și suzeta. Apoi închisese cu atenție ușa dormitorului și se întorsese în sufragerie.
Alina nu se mișcase. Părea o jucărie mecanică al cărei arc se terminase.
Mariana îngenunchease în fața fiicei sale, îi cuprinsese mâinile reci ca gheața și o privise drept în ochi.
„Alina, am văzut pătuțul. Copilul nu este acolo. Sub pătură se află doar un prosop. Spune-mi unde este nepotul meu.”
Alina tresărise atât de puternic, de parcă un curent electric îi străbătuse trupul. Buzele începuseră să-i tremure, dar ochii îi rămăseseră uscați.
Mai întâi aruncase o privire înspăimântată spre balcon. După ce se asigurase că soțul ei nu o putea auzi, șoptise atât de încet, încât Mariana fusese nevoită să se apropie.
„S-a născut mort, mamă. Acum șase zile. Eu nici măcar nu am știut. Mi-au făcut cezariană cu anestezie generală. Când m-am trezit, totul se terminase. Nu mai respira. Medicii mi-au spus că murise cu câteva ore înainte de operație.
Nu am simțit nimic, fiindcă eram sub anestezie. Când mi-au spus adevărul, am avut senzația că am murit și eu. Atunci Cătălin a preluat totul.”
Vocea Alinei se frânsese. După o clipă, continuase:
„Mi-a spus că nimeni nu trebuie să afle. A zis că vom cumpăra un copil de la o femeie care urmează să nască peste aproximativ o săptămână. Toată lumea ne va crede, pentru că eu am fost cu adevărat însărcinată și am născut cu adevărat.
Mi-a luat telefonul, m-a încuiat în apartament și le-a spus vecinilor că am o depresie postnatală severă.”
Mariana o asculta simțind cum întregul trup îi tremura de furie.
Știa că Alina spunea adevărul.
Fiica ei nu fusese niciodată capabilă să mintă convingător. În copilărie, chiar și atunci când spărgea din greșeală o cană, urechile i se înroșeau imediat și adevărul putea fi citit pe chipul ei.
„Dar trupul copilului?” întrebă Mariana aproape fără glas. „Unde se află trupul nepotului meu?”
„La morgă”, răspunse Alina cu o voce goală. „Cătălin a spus că a rezolvat toate documentele și că a semnat că nu îl vom ridica. A zis că îl vom îngropa în secret abia după ce va apărea celălalt copil.