A pregătit totul până la ultimul amănunt, mamă. Are bani, relații influente și un cunoscut care lucrează ca medic legist. El numește tot planul acesta «repararea greșelii naturii».”
În clipa aceea, ușa balconului se deschise.
Cătălin intră în sufragerie, scuturându-și cenușa în scrumiera de cristal. Când o văzu pe Mariana îngenuncheată în fața Alinei, se opri pentru o secundă.
Imediat după aceea, își așeză din nou pe chip expresia soțului atent și a ginerelui desăvârșit.
„Doamnă Mariana, de ce v-ați tulburat atât? Alina are nevoie de liniște și odihnă. Haideți, vă arăt copilul, dar numai de la distanță. Medicii au fost foarte stricți în privința oricărui contact apropiat.”
Făcu un pas spre dormitor.
Mariana se ridicase deja. Se așeză în fața ușii, blocându-i complet drumul. Ținea strâns în mână telefonul pe care se aflau imaginile pătuțului gol.
Îl privea pe Cătălin ca și cum abia atunci îl vedea pentru prima dată așa cum era în realitate.
„Nu mai este nevoie, Cătălin. Am văzut totul. Prosopul de sub pătură nu este un copil. Acum spune-mi unde se află adevăratul meu nepot.”
Culoarea îi dispăru încet din obraji.
Nu se întâmplase dintr-odată. Chipul i se albea treptat, ca și cum sângele i s-ar fi scurs puțin câte puțin. Trăsăturile lui, până atunci plăcute, se strâmbară într-o grimasă stranie, aproape străină.
Încercă să zâmbească, dar zâmbetul îi ieși crispat și lipsit de orice urmă de convingere.
„Despre ce vorbiți? Alina, spune-i că se înșală. Cred că mama ta are halucinații. Copilul este în pătuț și doarme. Mă duc să-l aduc chiar acum.”
Se repezi spre dormitor.
Mariana, surprinsă chiar și ea de propria putere, îl împinse cu ambele mâini în piept atât de tare, încât Cătălin își pierdu echilibrul și se clătină câțiva pași înapoi.
În ea se trezise instinctul primordial al unei mame: acea forță de neoprit care poate transforma o femeie într-o ființă mai primejdioasă decât orice animal atunci când cineva îi amenință copilul.
„Stai jos”, rosti ea încet, cu un glas care nu lăsa loc împotrivirii. „Și să nu te miști.”
În loc să sune direct la 112, îl apelă pe polițistul de proximitate care o cunoștea de mulți ani, din perioada în care Mariana fusese președinta asociației de proprietari.
Fără explicații inutile, îi prezentă calm și precis situația: un nou-născut mort, o tentativă de înlocuire a copilului și suspiciunea că erau ascunse fapte grave. Apoi îi comunică adresa.
Cătălin se repezi să-i smulgă telefonul din mână.
În acel moment se întâmplă însă ceva la care nimeni nu se așteptase.
Pentru prima dată după șase zile, Alina se ridică brusc de pe canapea. Își apucă soțul de braț cu toată puterea pe care o mai avea.
Nu țipă și nu-l insultă.
Îl privi doar cu niște ochi în care ardea atât de multă ură, încât Cătălin făcu fără voie un pas înapoi.
Era ca și cum, în femeia pe care durerea aproape o nimicise, viața se aprinsese din nou.
„De mama mea nu te atingi”, spuse Alina răgușit, cu o voce pe care nu o mai folosise de mult. „Mi-ai luat deja tot ce aveam. Nu vei mai primi nimic.”
După aproximativ douăzeci de minute, soneria de la intrare răsună în apartament.
Puțin peste o oră mai târziu, criminaliștii adunau deja probe din fiecare cameră. Cătălin era condus cu cătușele la mâini prin fața vecinilor curioși, care filmau de după ușile întredeschise.
Nu se împotrivea.
Se întorcea însă mereu spre Alina, de parcă până în ultima clipă sperase că ea se va răzgândi și îl va salva.
Alina rămăsese lipită de mama ei și o ținea cu ambele brațe.
Apoi începu să plângă.
Pentru prima dată după șase zile, plângea cu adevărat.
Cu glas tare.
Disperat.
Umerii îi tremurau, suspinele îi zguduiau trupul, iar strigătul care îi ieșea din piept părea să vină din cel mai adânc loc al durerii sale.
Mariana își strânse fiica în brațe și privi spre fereastră.
Jos, în întuneric, luminile albastre și roșii ale mașinilor de poliție se reflectau pe fațada blocului.
Nu știa ce avea să aducă ziua următoare.
Nu știa dacă trupul nepotului ei urma să fie găsit la morgă, dacă toate procedurile legale mai puteau fi îndreptate sau dacă Alina avea să mai poată deveni vreodată mamă.
Un singur lucru îl știa cu certitudine.
Minciuna se sfârșise.
Iar după ce o minciună se termină, poate începe drumul înapoi spre viață.
Mariana îi așeză fiicei sale o pătură moale pe umeri, îi pregăti o cană cu ceai fierbinte și se așeză lângă ea pe canapea.
Afară începea încet să se lumineze.
Dimineața era palidă, rece și tăcută, însă, în ciuda tuturor lucrurilor petrecute, reprezenta un nou început.
Mariana îi mângâie Alinei părul și îi spuse aproape în șoaptă:
„Vom trece și peste asta. Eu sunt aici. Și să nu uiți niciodată: nimeni, auzi? Absolut nimeni nu ne va mai provoca o asemenea durere.”
Dincolo de perete, în dormitor, criminaliștii așezau cu grijă în pungi pentru probe păturica albastru-deschis, suzeta și prosopul gros rulat.
Erau singurele lucruri rămase dintr-o înșelătorie îngrozitoare și din povestea falsă a unei familii perfecte.