Se întorseseră de la maternitate cu un nou-născut înfășat cu grijă în scutece moi. Cătălin strălucea de bucurie, de parcă tocmai primise cel mai mare dar pe care i-l putea oferi viața. Alina, în schimb, stătea nemișcată și tăcută, cu ochii fixați într-un punct de pe peretele gol. Mariana nu avusese voie nici măcar să-și ia nepotul în brațe. Ginerele îi explicase că băiețelul avea imunitatea extrem de scăzută și trebuia ferit de orice primejdie.
Când Cătălin ieși pe balcon să-și aprindă o țigară, Mariana se îndreptă aproape fără zgomot spre dormitor. Ridică atent marginea păturicii și privi dedesubt. Ceea ce văzu în clipa următoare o zgudui atât de puternic, încât își acoperi instinctiv gura cu palma ca să nu țipe.
Cu puțin timp înainte, Mariana stătuse în fața blocului, fără să-și poată desprinde privirea de la ferestrele apartamentului de la etajul al treilea. Înăuntru era lumină, iar dincolo de perdeaua subțire se mișcau din când în când umbre neclare. Nu mai urcase acolo de aproape trei luni.
De fiecare dată, Cătălin găsise câte un motiv pentru care vizita ei nu era potrivită. Ba Alina nu se simțea bine, ba medicii îi recomandaseră liniște deplină și evitarea oricărui stres, ba plecaseră pe neașteptate la țară, în vizită la niște prieteni.
Mariana nu fusese niciodată o femeie care să facă scandal sau să provoace certuri. Își repetase mereu că tinerii aveau nevoie de intimitate, că ginerele ei își îngrijea sincer soția și că, după naștere, lucrurile aveau să se așeze treptat.
Alina născuse cu șase zile în urmă.
Șase zile lungi așteptase Mariana cu răbdare să fie chemată. Telefonase zilnic, însă răspunsul fusese mereu același:
„Alina este complet epuizată, iar copilul tocmai a adormit. Mai bine veniți săptămâna viitoare.”
În ziua aceea, răbdarea i se sfârșise. Se îmbrăcase, își luase geanta și pornise spre apartamentul lor fără să-i mai anunțe.
Trecuse puțin de cincizeci de ani.
După moartea soțului, își crescuse singură fiica. Supraviețuise anilor grei de după schimbarea regimului, lipsurilor, economiilor făcute la fiecare leu și salariului umilitor de mic pe care îl primea ca contabilă. Tocmai de aceea nici nu-i trecuse prin minte să ceară permisiunea cuiva pentru a-și vedea propriul nepot.
Ușa de la intrarea în bloc se descuiase abia după ce apăsase de trei ori butonul interfonului.
Cătălin o aștepta în pragul apartamentului, cu un zâmbet larg și brațele deschise. Era proaspăt aranjat, atrăgător și îmbrăcat într-un costum de casă scump. Părea ginerele ideal desprins dintr-o reclamă despre o familie fără cusur.
O îmbrățișase, îi luase amabil geanta din mână și o poftise înăuntru. Apoi începuse imediat să vorbească.
Îi povestise despre naștere, despre greutatea copilului, despre medicii extraordinari și despre condițiile excelente de la maternitate. Cuvintele îi ieșeau mult prea repede. Era nefiresc de agitat, aproape exuberant, și nu lăsa nicio clipă de tăcere între propoziții.
Mariana dădea din cap fără să spună mare lucru. Cu fiecare minut, însă, în sufletul ei creștea senzația că realitatea din acel apartament nu semăna deloc cu povestea pe care încerca el să i-o vândă.
Ceva era îngrozitor de greșit.
Alina stătea pe canapeaua lipită de perete. Când își văzuse mama, nu se ridicase s-o întâmpine, nu zâmbise și nici măcar nu întorsese capul spre ea. Privea nemișcată înainte, ca și cum în încăpere n-ar mai fi existat nimeni și nimic.
Mariana își cunoștea fiica de treizeci și doi de ani. O văzuse dezamăgită după eșecuri, sfâșiată după despărțiri dureroase și prăbușită după moartea tatălui ei. Niciodată însă nu o mai văzuse în starea aceea.
Alina semăna cu o păpușă din care cineva golise toată viața.
Cătălin se grăbise să explice că era vorba doar despre oboseala obișnuită de după naștere. Invocase recomandările medicilor, nevoia de somn și refacerea care avea să dureze puțin. O asigurase că, în curând, Alina urma să fie din nou ea însăși.
Mariana aproape că nu-l mai asculta.
Fiica ei slăbise vizibil. Cearcăne întunecate îi apăsau ochii, iar chipul îi devenise palid, cenușiu și lipsit de orice expresie.
Din dormitor nu se auzea nimic.
Niciun plânset de copil.
Nicio respirație ușoară.
Nici măcar foșnetul unei pături.
Într-o locuință în care se afla un bebeluș de numai câteva zile, o asemenea liniște nu putea fi firească.
Mariana îl rugase calm să-i permită să-și vadă nepotul.
Cătălin începuse imediat să clatine din cap. Pediatrul, susținea el, interzisese orice apropiere de alte persoane, deoarece copilul avea sistemul imunitar foarte slăbit. Chiar și bunica îi putea transmite o infecție periculoasă.
Vorbea cu multă siguranță, înșira termeni medicali complicați și nu-i lăsa nicio ocazie să-l întrerupă.
Mariana știa însă că explicațiile lui nu aveau sens. Una dintre cele mai vechi prietene ale sale lucrase mai bine de treizeci de ani într-un cabinet de pediatrie și nu-i pomenise niciodată despre o interdicție atât de absurdă.
Îi ceruse atunci măcar să privească bebelușul din pragul dormitorului, fără să se apropie de pătuț.