— Toată săptămâna a fost incredibil de tandră, atentă, jucăușă și seducătoare. Parcă voia cu orice preț să-mi demonstreze că nicio altă femeie nu se poate compara cu ea. Andreea a făcut tot ce i-a stat în putere ca să-mi arate cât este de specială, de minunată și de neînlocuit. Iar în vacanță s-a străduit mai mult decât oricând.
Mihai vorbea cu o mândrie atât de mare, de parcă săptămâna petrecută într-un hotel de lux din Mamaia, alături de amanta lui, ar fi fost cea mai importantă victorie din viața sa.
Prietenii îl ascultau aproape fără să respire. Unii îl invidiau în tăcere, alții îi admirau îndrăzneala, iar câțiva clătinau neîncrezători din cap. În sinea lor se gândeau că numai Mihai putea să ducă o asemenea viață și să vorbească despre ea cu atâta seninătate.
Cei mai mulți dintre ei aveau acasă soții, copii, soacre, reparații care nu se mai terminau, treburi prin gospodărie și o mulțime de griji cotidiene care nu le lăsau nici măcar câteva clipe de liniște.
— Și dacă află Elena? — îl întrebă unul dintre bărbați. — Te scoate din casă atât de repede, încât nici n-o să apuci să-ți strângi lucrurile. Iar după aceea nu te mai primește înapoi niciodată!
Mihai zâmbi cu aerul sigur al unui om convins că știe perfect ce loc ocupă în viața soției sale.
— Hai, măi, lasă-mă! Unde să plece Elena de lângă mine? O să mă ierte. Oricum, în afară de mine, nu are pe nimeni.
Nici măcar o jumătate de oră mai târziu, Mihai ajunse în fața apartamentului său. Sună, așteptă câteva clipe, apoi apăsă din nou butonul soneriei.
În cele din urmă, ușa se deschise.
În secunda următoare, Mihai încremeni.
Dincolo de prag nu îl întâmpina imaginea obișnuită a casei sale. Chiar în mijlocul holului se afla un geamantan mare, pregătit de drum, așezat lângă picioarele Elenei.
— Elena… — șopti el, simțind cum stomacul i se strânge. — Ce înseamnă asta?
Soția lui ținea pașaportul într-o mână și își plimba încet degetele peste copertă. Zâmbetul acela greu de înțeles i se accentuă ușor, în timp ce privirea îi rămânea calmă și rece.
— Intră, Mihai, — spuse ea cu o voce joasă, aproape afectuoasă.
Tocmai liniștea din glasul ei îl sperie mai tare decât ar fi făcut-o orice țipăt.
— Ai ajuns exact la timp. Tocmai am terminat de împachetat.
Mihai păși în apartament, încercând zadarnic să înțeleagă ce se petrecea. Inima îi bătea atât de puternic, încât o simțea în gât.
Se pregătise pentru lacrimi, reproșuri, o ceartă, o criză de furie sau chiar farfurii sparte. Se așteptase la orice izbucnire pe care ar fi putut, într-un fel sau altul, să o suporte ori să o întoarcă în avantajul său.
Dar tăcerea care domnea în locuință și zâmbetul împăcat al Elenei erau mai înspăimântătoare decât orice furtună.
— Cum adică ai terminat de împachetat? — întrebă el răgușit. — Elena, stai puțin… Pot să-ți explic. A fost doar…
— O greșeală? O slăbiciune de moment? O clipă în care nu ai știut ce faci? — îl întrerupse ea.
Își netezi rochia ușoară de vară, o rochie pe care Mihai nu o mai văzuse niciodată pe ea.
— Nu trebuie să te obosești. Știu totul. Știu despre Andreea. Știu despre Hotelul Marina Regală. Știu și cum te-ai lăudat cu aventurile tale în fața prietenilor, lângă garajele din cartier.
Elena oftă ușor și se apropie atât de mult, încât aproape că nu mai rămase niciun spațiu între ei.
Cu același gest firesc pe care îl făcuse în aproape fiecare dimineață din ultimii zece ani, îi îndreptă gulerul cămășii.
— Viața are uneori un simț al ironiei cu adevărat uimitor, — șopti ea. — În timp ce tu te bucurai de libertatea la care visaseși și te prefăceai că ești un bărbat de neînlocuit, și eu îmi petreceam timpul într-o vacanță minunată la mare.
Mihai păli.
— Ce-ai spus? Cu cine?
Elena îi răspunse cu o cochetărie liniștită și îi făcu discret cu ochiul, imitând aproape perfect expresia plină de sine cu care el își încântase prietenii cu puțin timp înainte.
— Nu te neliniști atât. Am fost cazați în același complex hotelier. Doar că tu erai atât de preocupat de Andreea ta, încât nici măcar nu ai observat că eu locuiam în cealaltă aripă a hotelului.
Mihai o privea fără să poată rosti vreun cuvânt.
— Apropo, noua tunsoare îți stătea foarte bine când erai lângă piscină, — continuă Elena. — Păreai extrem de sigur pe tine.
Se îndreptă spre oglinda din hol, luă geanta de pe măsuță și și-o așeză cu calm pe umăr.
— Chiar ai crezut că nu va ajunge nimic la urechile mele? Am știut de la bun început, Mihai. Am vrut doar să văd până unde ești dispus să mergi.
Se întoarse către el și îl privi fără grabă.
— Știi ce am înțeles în acea săptămână? Că nici eu nu stau deloc atât de rău cum voiai tu să cred. Am descoperit că există oameni cărora le pasă cu adevărat de mine.
Mihai își umezi buzele, dar nu reuși să spună nimic.
— De exemplu, terapeutul de la centrul spa al hotelului. Un bărbat foarte galant, trebuie să recunosc. Am petrecut câteva momente plăcute împreună, în timp ce tu îi comandai Andreei platouri cu fructe de mare și cine scumpe.
Într-o singură clipă, lumea lui Mihai se prăbuși.
Toată aroganța, sentimentul de victorie și imaginea pe care și-o construise despre sine, aceea de „bărbat adevărat”, se risipiră sub privirea liniștită a soției sale.
— Elena… te rog… Hai să discutăm normal despre asta, — șopti el cu disperare. — Te iubesc. Am fost un prost. Am făcut o greșeală îngrozitoare…
— Un prost? — râse ea.
În râsul Elenei nu mai exista însă nici urmă de suferință, dezamăgire sau furie.
— Nu, Mihai. Tu singur ai ales să devii ridicol. Și mai este ceva: nici măcar nu te dau afară din apartament. Plec eu.
El își ridică brusc privirea.
— Apartamentul este pe numele meu, mașina îmi aparține, iar copilul nostru va rămâne cu mine, — continuă ea. — Doar le-ai spus prietenilor tăi, cu atâta încredere: „Cine ar mai avea nevoie de ea fără mine?” Acum o să afli, în sfârșit, cine va mai avea nevoie de tine.
Elena apucă ferm mânerul geamantanului, verifică încuietoarea și porni spre ușă.
Când trecu pe lângă soțul ei, Mihai rămase nemișcat, complet năucit, fără să știe ce ar mai putea spune pentru a opri ceea ce se întâmpla.
Elena se opri doar o secundă și îl sărută ușor pe obraz.
— Și încă ceva… Să-i transmiți salutări Andreei. Acum va avea ocazia ideală să-ți demonstreze cât este de neînlocuit.
Mihai întoarse capul spre ea.
— Mai ales după ce va începe să-ți spele șosetele, să-ți asculte la nesfârșit poveștile lăudăroase și să se prefacă, zi după zi, că toate aventurile tale încă i se par interesante.
Ușa se închise fără zgomot.
Mihai rămase singur în mijlocul holului, privind nemișcat clanța. O parte din el încă mai aștepta ca Elena să se întoarcă, să zâmbească și să-i spună că totul fusese doar o glumă neinspirată.
Dar ușa nu se mai deschise.
Abia atunci înțelese ce ascundea zâmbetul acela misterios pe care îl văzuse pe chipul ei.
Nu era zâmbetul unei femei care suferea în tăcere și încerca să-și ascundă durerea. Era zâmbetul liniștit al unui om care luase deja o hotărâre și care câștigase înainte ca adversarul să înțeleagă măcar că pierduse.
Mihai își imaginase tot timpul că îi păcălise pe toți. Fusese convins că ținea situația sub control, că minciuna lui nu putea fi descoperită și că soția lui nu ar fi avut curajul să-și construiască o viață fără el.
În realitate, singurul om pe care reușise să-l înșele cu adevărat fusese chiar el.
La sfârșitul acelei povești, nu Elena și nici Andreea ajunseseră să pară caraghioase.
Singurul care rămăsese ridicol era Mihai.
Iar amintirea felului în care se lăudase în fața prietenilor, lângă garajele din cartier, se transformă în numai câteva minute dintr-un presupus triumf în cea mai umilitoare clipă a vieții sale.
O clipă pentru care plătise pierzând tot ceea ce avusese cu adevărat valoare.