Toată aroganța, sentimentul de victorie și imaginea pe care și-o construise despre sine, aceea de „bărbat adevărat”, se risipiră sub privirea liniștită a soției sale.
— Elena… te rog… Hai să discutăm normal despre asta, — șopti el cu disperare. — Te iubesc. Am fost un prost. Am făcut o greșeală îngrozitoare…
— Un prost? — râse ea.
În râsul Elenei nu mai exista însă nici urmă de suferință, dezamăgire sau furie.
— Nu, Mihai. Tu singur ai ales să devii ridicol. Și mai este ceva: nici măcar nu te dau afară din apartament. Plec eu.
El își ridică brusc privirea.
— Apartamentul este pe numele meu, mașina îmi aparține, iar copilul nostru va rămâne cu mine, — continuă ea. — Doar le-ai spus prietenilor tăi, cu atâta încredere: „Cine ar mai avea nevoie de ea fără mine?” Acum o să afli, în sfârșit, cine va mai avea nevoie de tine.
Elena apucă ferm mânerul geamantanului, verifică încuietoarea și porni spre ușă.
Când trecu pe lângă soțul ei, Mihai rămase nemișcat, complet năucit, fără să știe ce ar mai putea spune pentru a opri ceea ce se întâmpla.
Elena se opri doar o secundă și îl sărută ușor pe obraz.
— Și încă ceva… Să-i transmiți salutări Andreei. Acum va avea ocazia ideală să-ți demonstreze cât este de neînlocuit.
Mihai întoarse capul spre ea.
— Mai ales după ce va începe să-ți spele șosetele, să-ți asculte la nesfârșit poveștile lăudăroase și să se prefacă, zi după zi, că toate aventurile tale încă i se par interesante.
Ușa se închise fără zgomot.
Mihai rămase singur în mijlocul holului, privind nemișcat clanța. O parte din el încă mai aștepta ca Elena să se întoarcă, să zâmbească și să-i spună că totul fusese doar o glumă neinspirată.
Dar ușa nu se mai deschise.
Abia atunci înțelese ce ascundea zâmbetul acela misterios pe care îl văzuse pe chipul ei.
Nu era zâmbetul unei femei care suferea în tăcere și încerca să-și ascundă durerea. Era zâmbetul liniștit al unui om care luase deja o hotărâre și care câștigase înainte ca adversarul să înțeleagă măcar că pierduse.
Mihai își imaginase tot timpul că îi păcălise pe toți. Fusese convins că ținea situația sub control, că minciuna lui nu putea fi descoperită și că soția lui nu ar fi avut curajul să-și construiască o viață fără el.
În realitate, singurul om pe care reușise să-l înșele cu adevărat fusese chiar el.
La sfârșitul acelei povești, nu Elena și nici Andreea ajunseseră să pară caraghioase.
Singurul care rămăsese ridicol era Mihai.
Iar amintirea felului în care se lăudase în fața prietenilor, lângă garajele din cartier, se transformă în numai câteva minute dintr-un presupus triumf în cea mai umilitoare clipă a vieții sale.
O clipă pentru care plătise pierzând tot ceea ce avusese cu adevărat valoare.