— Doamne, nu pot să cred! Andrei își lăsă capul pe spate și izbucni într-un râs atât de puternic, încât aproape se înecă. — Chiar i-ai spus asta în față? De față cu toți?
— Și ce voiai să fac? Mihai bătea nervos cu vârful degetelor în masă, cu maxilarul încleștat. — Sunt însurat. Nu mai înțelegea nimic, nu se oprea deloc. De săptămâni întregi, tot departamentul se uită ciudat la noi.
— Măi, tu ești prea blând pentru astfel de jocuri, îl luă Andrei peste picior. — Alții ar fi profitat imediat, iar tu te porți ca un licean rușinat.
— Avem idei diferite despre fidelitate, răspunse Mihai, deși oboseala i se citea clar în privire. — La început au fost doar aluzii. Le-am trecut cu vederea, nu voiam să par nepoliticos. Dar ea a luat tăcerea mea drept invitație.
— Aici ai greșit, spuse Andrei, ridicând o sprânceană cu aerul omului care știe prea bine cum merg lucrurile. — Ai lăsat-o să creadă că există o portiță.
— Dar ce vrea de la mine? Sunt atâția bărbați singuri în jur!
— Pentru femei ca ea, verigheta nu e un semn de oprire. E o provocare, zise Andrei, lăsându-se pe spătarul scaunului. — O dovadă că meriți să fii cucerit.
Bianca intrase în biroul lor ca o rafală neașteptată de vânt. Nu era o frumusețe clasică: trăsături tăioase, voce joasă, ușor răgușită, o prezență greu de ignorat. Dar când zâmbea, atmosfera din încăpere se schimba. Mai târziu, șefa de la resurse umane recunoscuse că fusese cât pe ce să o respingă la interviu, însă acel zâmbet o făcuse să se răzgândească.
Mihai avea puțin peste treizeci și cinci de ani și era genul de bărbat care își ținea viața așezată la milimetru. Era înalt, dar stătea ușor adus de spate, ca și cum ar fi vrut să ocupe mai puțin loc. Avea părul închis la culoare, tuns îngrijit, cu fire argintii apărute devreme la tâmple, din moștenire și stres. Ochii îi erau liniștiți, dar sub calmul lor se ascundea o epuizare tăcută. Purta ochelari cu rame subțiri, pe care îi scotea și îi ștergea când se simțea încordat. Hainele lui erau simple: cămăși în culori stinse, pantaloni bine croiți, nimic ostentativ.
Nu suporta aglomerația, bârfele de birou, flirturile aruncate la întâmplare. Toate îl storceau de energie. Îi plăceau liniștea, ordinea, concentrarea. Conflictele îl speriau; mai degrabă își mușca limba decât să intre într-o ceartă.
Dar dincolo de toate ezitările lui exista un miez pe care nimeni nu-l putea clinti: familia. Ioana și copiii nu erau doar viața lui. Erau motivul pentru care mergea înainte. Fidelitatea lui nu era un rol jucat pentru ceilalți, ci ceva firesc, la fel de natural ca respirația.
Bianca se fixase asupra lui din prima zi. Era singurul care părea neatins de farmecul ei. Să-l cucerească nu însemna doar să primească atenție; pentru ea devenise o probă de valoare. Dacă un bărbat de familie, „perfect” și devotat, ar fi cedat pentru ea, atunci ar fi câștigat. Iar trecutul ei o convinsese că fiecare soț „ireproșabil” ascunde, de fapt, ceva.
După două săptămâni, Bianca îi vorbea deja prietenei ei, Raluca, despre Mihai, cu o însuflețire care o neliniștea. Raluca o asculta tot mai încordată.
— Iarăși unul însurat? Bianca, oprește-te. Omul are doi copii.
— Detalii! Bianca făcu un gest larg, ca și cum ar fi alungat un fir de praf. — E nefericit, se vede de la o poștă. E prins într-o colivie aurită. Soția lui, Ioana, nu-l înțelege. E doar o pătură veche, comodă. Sufletul lui cere altceva!
— De unde știi? Ai cunoscut-o măcar?
— Nici nu trebuie. Uită-te la el, atât de corect, atât de închis în nasturi, atât de cuminte. Asta nu e normal. E durere acolo. Eu o să-l ajut să vadă.
— Vai de mine, parcă vorbești dintr-un film romantic prost, oftă Raluca. — Tu nu vrei să-l ajuți. Îl vrei pentru că nu ai voie să-l ai. Nu e un joc. E viața lui.
— Nu înțelegi, spuse Bianca, iar ochii îi sclipiră periculos. — Noi suntem făcuți unul pentru altul. Iar familia asta perfectă? Sigur e doar decor. O să dovedesc.
Deplasarea la Cluj-Napoca a fost coșmarul lui Mihai. Și, ca și cum nu era destul, cine se oferise să meargă cu el? Bianca. La ședințe s-a purtat impecabil, profesionistă, atentă, aproape suficient cât să-l facă să se relaxeze. Apoi, seara, a auzit bătaia în ușa camerei de hotel.
— În camera mea e frig, spuse Bianca, înfășurată într-un halat care abia ascundea mătasea de dedesubt.
Stomacul lui Mihai se strânse brusc. O panică grea, amară, îi urcă în gât. În minte îi apăru imediat chipul Ioanei, privirea ei limpede și încrezătoare.
— Așteaptă aici, mormăi el, întorcându-se după o pătură de rezervă. — Ia asta.
Bianca își umflă buzele, dar luă pătura. — Te-ai încuiat singur într-o cușcă și ai aruncat cheia, zise ea înainte să plece. — Păcat. Sub omul ăsta corect există alt bărbat. Știu eu.
Mihai își sprijini fruntea de ușă, cu pulsul bubuindu-i în urechi. Ușurarea se amesteca în el cu o milă ciudată, goală: pentru ea, pentru el, pentru toată murdăria în care se trezise fără să vrea.
Când s-au întors la serviciu, Bianca păru să-l uite. Mihai începu, în sfârșit, să respire. Apoi ea îl rugă să o ducă acasă cu mașina. El refuză.