— Îți fac scârbă?
— Ești foarte capabilă, răspunse el cu grijă. — Dar eu îmi iubesc soția. Am o familie.
— Deci asta e? Ochii ei licăriră, primejdios de vii. — Doar ea?
— Nu… încercă el să găsească o formulare, dar Bianca plecase deja.
În clipa următoare, Mihai își regretă ezitarea. Simțise că acel „nu” neterminat atârna în aer ca o ușă lăsată întredeschisă.
În noaptea aceea, o împinsătură scurtă îl smulse din somn. Șoapta furioasă a Ioanei tăie întunericul.
— Mihai, ți-ai pierdut mințile? Cine trimite poze de genul ăsta la miezul nopții?
El se ridică brusc în capul oaselor. Pe ecranul telefonului era Bianca, pozând în dantelă, cu un zâmbet sfidător.
— Ioana, nu e ce crezi! Vocea i se frânse și, fără să mai aleagă cuvintele, îi povesti tot: stângăcia lui, tăcerile, frica de a nu provoca scandal, felul în care lăsase lucrurile să alunece prea departe.
Ioana expiră apăsat. — Prostănacule, murmură ea, cu o furie în care încăpuse, ciudat, și tandrețe. — Bine. Te cred. Dar dacă mai încearcă o singură dată, intru în firma aia și fac un spectacol pe care n-o să-l uite nimeni.
Mihai încuviință în întuneric. A doua zi, o chemă pe Bianca într-o sală de ședințe. Ea intră cu pas sigur, aproape triumfătoare.
— Bianca, ai trecut o limită, spuse el, silindu-se să-și țină vocea dreaptă.
— Relaxează-te, toarse ea, întinzând mâna spre fața lui. — Ea nu e potrivită pentru tine. Crede-mă.
El se trase înapoi. Mâna ei rămase suspendată în aer.
— Ce vrei să insinuezi?
— Că viața ta perfectă e o minciună, șuieră ea, dulce ca zahărul ars. — Din afară pare o familie de vis. Dar fiul tău… nici măcar nu e al tău.
Mihai încremeni. Privind chipul ei plin de satisfacție, orice urmă de compasiune pe care o mai avusese pentru ea se stinse pe loc.
— Pot să dovedesc. Bianca trânti o foaie pe masă. — Paternitate: zero la sută. E util să ai relații, nu-i așa? Acum mă crezi?
Mihai ridică privirea. Mânia i se limpezi într-o răceală tăioasă, mai înspăimântătoare decât orice strigăt.
— Am suportat faptul că m-ai urmărit pe mine. Dar copiii mei? David nu e fiul meu de sânge. Asta ne privește doar pe mine și pe Ioana. Părinții lui, sora Ioanei și soțul ei, Ana și Florin, au murit. El este al nostru acum. Ești mulțumită? Te simți satisfăcută?
Bianca se făcu palidă. — Nu am știut…
— Nu mă interesează cum ai pus mâna pe hârtia asta, spuse el, cu o voce aproape moartă. — Îți dai demisia până diseară sau merg la poliție. Iar dacă te mai apropii vreodată de copiii mei… Făcu o pauză. — O să-ți dorești să fie doar poliția problema ta.
Bianca a plecat din firmă în aceeași zi. Mihai a ajuns acasă mai devreme, iar când i-a văzut pe David și pe Maria, i-a strâns în brațe mai tare decât de obicei, inspirând mirosul de șampon din părul lor, ca și cum ar fi vrut să-și amintească pentru totdeauna acel moment simplu.
În seara aceea, se așeză la masă față în față cu Ioana.
— Trebuie să-i spunem, zise Mihai încet. — Merită să afle adevărul de la noi. Nu de la un străin.
Ochii Ioanei se umplură de lacrimi, nu doar de durere, ci și de ușurare. — Mi-e frică.
— Și mie. Dar o facem împreună.
O săptămână mai târziu, după ce mâncaseră prăjitură, Mihai îngenunche în fața lui David.
— Ții minte cum spunem noi că familia e cel mai important lucru? Ei bine, familia ta e și mai specială. Eu nu sunt tatăl tău biologic. Mătușa Ana și unchiul Florin au fost părinții tăi. Ei nu mai sunt aici, dar mami și cu mine te-am ales. Iubirea te-a făcut al nostru.
David rămase câteva clipe pe gânduri, apoi îi îmbrățișă pe amândoi.
— Mai pot să iau prăjitură?
Furtuna trecuse. Printre firimituri, lacrimi și vorbe spuse în șoaptă, nu mai era loc pentru Bianca și pentru jocurile ei. Totul se așezase, în sfârșit, exact acolo unde trebuia să fie.