Vorbea despre viitor, despre o casă lângă mare, despre un restaurant în care eu voi fi stăpână. Vorbele lui îmi amețeau capul ca un vin dulce. Când a plecat, nu am simțit ușurare, ci gol. În piept se făcuse liniște și neliniște în același timp. Marea vuia, de parcă știa mai multe decât mine.
Încă nu înțelegeam că, în clipa aceea, făcusem un pas din care nu mă mai puteam retrage.
Au trecut câteva zile, iar Karim a redevenit cel de dinainte: calm, sigur pe el, chiar vesel. Banii parcă se risipiseră în aer. Nicio chitanță, niciun act semnat. Jura că totul e sub control. Voiam să cred. Și credeam. Pentru că altfel ar fi trebuit să recunosc că am fost proastă.
Mă ducea iar în restaurante, îmi dăruia flori, glumea, îmi spunea „Elena mea dintre stele”. Eu râdeam și încercam să nu mă gândesc la frica subțire, lipicioasă, care se așezase în mine ca o umbră în spate.
Într-o seară, pe faleză, s-a oprit brusc:
— O formalitate. O procură temporară. Pentru o singură tranzacție. Trebuie să trecem o parte din capital prin țara ta. Am nevoie de un om cu cetățenie locală. Numai tu mă poți ajuta.
Vorbea repede și sigur, ca și cum totul era firesc. Nu înțelegeam detaliile, dar auzeam esențialul: avea nevoie de ajutor.
— Karim, nu sunt sigură că pot.
— Tu poți orice, m-a întrerupt blând. Este un semn de încredere între noi.
A scos tableta și mi-a arătat documente. Rânduri în engleză, cifre, tabele.
— Elena, a spus. Fără tine mă pierd.
A oftat ca și cum își dădea jos o povară uriașă.
— Acum totul va merge cum trebuie. Într-o săptămână vom fi bogați.
Stăteam în mașină, lângă mal. El vorbea despre casă, restaurant, călătorii. Cuvintele lui se așezau pe suflet ca nisipul cald. Voiam să cred că era adevărat.
Dar a doua zi a dispărut din nou. Telefonul tăcea. Mesajele nu erau citite. Mă plimbam prin cameră ca un animal în cușcă.
A treia zi a apărut seara târziu. Obosit, dar zâmbind.
— A mers, a spus, sărutându-mă pe frunte. Mâine încheiem. A rămas un fleac.
— Ce fleac?
— Camionul soțului tău. Ai spus că e trecut pe numele tău.
Am încremenit.
— Da, dar…
— Ascultă. E temporar. Îl vindem, investim banii, iar într-o lună cumpărăm două noi. Nici nu va observa.
Nu-mi venea să cred ce aud.
— Karim, ai înnebunit? Nu e al meu. E TIR-ul lui Mihai, munca lui, viața lui.
Vocea lui s-a întărit:
— Este o șansă. Pentru noi. Pentru viitor.
A vorbit mult, sigur, ca o rugăciune. Iubire, încredere, familie, vis — totul s-a amestecat.
— Vrei să fii cu mine? m-a întrebat. Vrei o viață fără durere? Atunci crede.
Eu tăceam. Mi-a apăsat palma pe pieptul lui.
— Nu te voi trăda. Jur.
Jurământul acela suna prea sincer. Și am simțit că nu cad într-o prăpastie, ci în ochii lui, unde se reflectau cerul și minciuna.
Când a plecat, am stat la fereastră și m-am uitat la lumini. Era nebunie. Dar poate tocmai nebunia era iubirea?
Dimineața m-a trezit telefonul. Vocea lui Karim era agitată, dar sigură:
— Astăzi e ziua hotărâtoare. Totul e pregătit. Mai trebuie doar să perfectăm actele.
— Ce acte? am întrebat, prefăcându-mă că nu înțeleg.
— Elena, știi. Camionul. Fără asta, documentele nu se mișcă.
M-am ridicat în pat. Soarele bătea în fereastră, ochii mă usturau.
— Dar nu e al meu, am șoptit. E al soțului meu.
— Legal e al tău. Așa e?
— Da, dar…
— Atunci nu te teme. Nu furi. Investești în viitorul nostru.
Vorbea moale, de parcă liniștea un copil.
— Elena, e șansa noastră. O zi și suntem liberi. Banii se întorc, nici nu vei simți.
Ascultam, iar în mine se ridica un val: frică, vină, speranță.
— Dacă află Mihai…
— Nu află, m-a întrerupt. Totul e legal. Doar o procură, câteva hârtii. Apoi îl cumpărăm înapoi. Sunt lângă tine. Iau totul asupra mea. Tu doar semnezi.
În ziua aceea n-am mers la plajă și n-am luat micul dejun. Capul îmi vuia, trupul mă durea. Înăuntru se zbătea un singur gând: dacă totuși reușește?
„Elena, sunt lângă tine, a venit următorul mesaj. Fără tine nu am nicio șansă. Tu ești destinul meu.”
Karim a sunat aproape imediat după aceea.
— A mers! Suntem salvați. Nici nu-ți imaginezi ce ai făcut.
Am zâmbit, dar în mine ceva s-a rupt.
— Când dai banii înapoi? am întrebat încet.
— Într-o săptămână. Maximum două. Știi că nu te voi dezamăgi.
Vorbea sigur, ca întotdeauna. Numai că acum, în siguranța aceea, era ceva rece.
Seara am mers pe faleză. Marea era liniștită, luna atârna jos. Oamenii râdeau, făceau fotografii, iar eu mergeam ca prin apă. În cap îmi bătea un singur cuvânt: „Vândut.”
TIR-ul mare. Mașina pe care Mihai o iubea mai mult decât orice. Mașina cu care își hrănea familia. Fusese trecută pe numele meu pentru taxe. Îmi aminteam cum mi-a dat actele și mi-a spus: „Tu ești omul meu de încredere.”
De încredere.
M-am așezat pe o bancă și mi-am acoperit fața cu mâinile. Aș fi vrut să strig, dar din piept a ieșit doar o șoaptă. Mă convingeam că nu era degeaba, că Karim nu mă va înșela. El nu era așa. Nu putea fi.
Telefonul a sunat.
— Totul merge conform planului, a spus el. Banii sunt deja în mișcare. În câteva zile vin. Sărbătorim.