Vocea lui suna iar ca muzica. Și l-am crezut. Măcar până dimineață.
Dar dimineața a venit fără el. Ziua a trecut în tăcere. Apoi încă una. Telefonul tăcea. Scriam: „Unde ești? Ce se întâmplă cu banii?” Răspunsul era o singură bifă cenușie.
A treia zi am înțeles. Dispăruse.
Stăteam pe podea, printre valiză și hârtii. Pașaportul, actele, contul gol. Totul părea ireal. Karim dispăruse, iar odată cu el opt milioane. Opt milioane care nu erau ale mele.
Mă uitam la ultimul mesaj: „Tu ești destinul meu.” Și pentru prima dată am înțeles: destinul chiar există. Numai că uneori nu este dar, ci sentință.
Au trecut trei zile. Apoi patru. Apoi o săptămână. Telefonul tăcea. Îi scriam dimineața și seara, strângând aparatul în palme, de parcă durerea putea trece prin plastic.
„Karim, răspunde. Unde ești? Ai promis că te întorci. Te rog, scrie măcar un cuvânt.”
Mesajele rămâneau gri, ca cenușa.
La început n-am crezut. Mi-am spus că s-a îmbolnăvit. Că i s-a stricat telefonul. Că a plecat urgent cu afaceri. Dar apoi intuiția — aceea feminină, exactă și crudă — mi-a șoptit: nu mai este. Nu a murit. Nu a dispărut întâmplător. Pur și simplu te-a șters, ca pe un număr inutil.
Am mers la restaurantul unde cinasem. Chelnerul nu-și amintea de niciun Karim. Am sunat la biroul notarial — numărul nu era valid. Am scris pe adresa de e-mail de unde veniseră documentele. Mesajul s-a întors: adresa nu există.
Și atunci totul s-a prăbușit.
Stăteam pe pat, în hotel, printre valize. Dincolo de geam ardeau lumini, bubuia muzică, oamenii râdeau. Iar în mine era tăcere, gol și întuneric.
I-am deschis fotografiile. În fiecare imagine — ochii, zâmbetul, mâinile, marea în spate. Totul părea adevărat. Viu. Dar acum ochii aceia erau străini, fără fund, ca o groapă.
Lacrimile au început să curgă singure. Am plâns tare, fără rușine, ca un copil. Nu mă auzea nimeni. Nimănui nu-i păsa.
A doua zi a venit un e-mail de la bancă: „Suma din contul dumneavoastră a fost transferată integral. Confirmarea operațiunii se află în atașament.”
Am deschis fișierul și am văzut suma — opt milioane. Inima parcă s-a oprit. Citeam iar și iar. Și abia atunci am înțeles definitiv: tranzacția se făcuse. Camionul fusese vândut. Banii plecaseră.
M-am plimbat prin cameră ca într-o cușcă. Voiam să-l sun pe Mihai, dar n-am putut. Ce să-i spun? „Iartă-mă, ți-am vândut viața pentru niște cuvinte frumoase?”
Nu puteam respira.
Seara m-am apropiat de recepție.
— Îl cunoașteți pe Karim? am întrebat.
Fata cu eșarfă s-a uitat mirată:
— Ce număr de cameră?
Nu știam. Nu știusem niciodată unde locuia. El venea mereu la mine. Mereu el.
Și în clipa aceea totul a devenit limpede.
Am ieșit în stradă. Aerul era fierbinte, mirosea a praf și benzină. Oamenii treceau pe lângă mine — bronzați, fericiți, grăbiți. Iar eu stăteam singură în mijlocul unui oraș străin, unde nimeni nu știa că tocmai pierdusem tot.
Picioarele m-au dus singure la mare. M-am așezat direct pe nisip. Valurile veneau spre mine, parcă șoptind: „Tu ai ales drumul acesta.”
Am plâns până în zori. Nisipul mi se lipea de față, de păr, de lacrimi. Când soarele a răsărit, m-am întors la hotel și am cumpărat cel mai apropiat bilet spre casă.
Înainte de plecare am deschis valiza și am găsit talismanul. Piatra verde împotriva deochiului. Am ținut-o în palmă până când răceala metalului s-a schimbat în furie. Apoi am ieșit pe balcon și am aruncat-o jos cu toată puterea. A lovit piatra și s-a spart în trei bucăți.
— Poftim, Karim, am șoptit. Iată norocul tău.
Apoi am închis valiza și am plecat spre aeroport.
În avion nu puteam plânge. Lângă mine stăteau turiști care râdeau, discutau despre cumpărături. Eu priveam prin hublou. Jos dispăreau luminile Dubaiului, transformându-se într-o risipă strălucitoare.
Orașul care îmi promisese o minune devenise un deșert de sticlă și înșelăciune.
În piept creștea un singur sentiment — frica. Frica întoarcerii. Frica mărturisirii. Frica de mine însămi. Știam că lucrul cel mai cumplit mă aștepta acasă.
Avionul a aterizat sub un cer cenușiu de dimineață. Zăpadă, vânt, miros de kerosen. Totul părea străin, ca și cum nu mă întorsesem acasă, ci într-o viață veche din care încercasem deja să fug.
Când ușile autobuzului s-au deschis, frigul mi-a izbit fața. După căldura Orientului, iarna de acasă mi s-a părut o condamnare. Aeroportul, taxiul, drumul — totul s-a amestecat într-o ceață gri. Șoferul tăcea. Eu mă uitam la blocurile acoperite de zăpadă, iar inima îmi bătea înfundat, ca înaintea unei judecăți.
Casa m-a întâmpinat cu liniște. Pe pervaz era o cană în care ceaiul se uscase de mult. Mirosea a închis și a tristețe. Am lăsat valiza și m-am așezat pe un scaun.
— Ei, Elena s-a întors, am spus cu voce tare.
Din basm în realitate.
Mihai trebuia să vină a doua zi. Știam că nu voi putea ascunde mult adevărul, dar tot trăgeam de timp. M-am spălat, m-am schimbat, am făcut ceai. Mâinile îmi tremurau ca ale unei bătrâne.
Seara a sunat telefonul. Vocea lui era obișnuită, răgușită, obosită:
— Salut, Elena. Sunt în parcare. Mâine ajung acasă.