Înainte să adorm, am deschis telefonul. Mesaj nou de la Karim: „Mi-ai schimbat dimineața. Mâine îmi vei schimba viața.”
Am zâmbit, fără să știu că vorbele acelea aveau să devină în curând o profeție cumplită.
A doua zi dimineață m-am trezit fericită. În cap încă suna muzica de pe iaht, pielea își amintea atingerile lui. Mă uitam în oglindă și nu mă recunoșteam: ochii străluceau, obrajii erau roz, ca după un somn pe care îl aștepți toată viața.
Karim a venit după prânz. Ținea în mâini o cutie legată cu panglică.
— Un cadou, a spus. Pentru muza mea.
Înăuntru era o rochie. Turcoaz, subțire, sclipitoare ca apa în soare.
— Seamănă cu tine, a spus el. Blândă, dar puternică.
Nu știam ce să răspund. Eram obișnuită să dăruiesc, nu să primesc.
M-a dus la un restaurant pe acoperiș. Vântul mirosea a iasomie, orașul de sub noi strălucea ca o mare de lumini. Pe masă erau lumânări, cristal, argint. Totul era atât de frumos, încât părea ireal.
— Spune-mi, Elena, m-a întrebat încet, la ce visezi?
— Nu știu. Poate la liniște. La o casă unde cineva mă așteaptă.
— Adică la iubire?
— Toți vor iubire.
A dat din cap:
— Și stabilitate. Fără bani, iubirea obosește repede.
A spus-o aproape în treacăt. Dar fraza mi s-a prins înăuntru.
— Ești o femeie puternică, a continuat el. Sigur ai ceva al tău. Ceva de valoare.
— Nu. Sunt bucătăreasă la școală. Soțul meu conduce TIR. Trăim modest.
A zâmbit cu jumătate de gură:
— Modestia împodobește, dar nu hrănește. Dacă ai avea o șansă să investești bani și să-i înmulțești, ai risca?
Am ridicat din umeri:
— Nu știu. Mai degrabă nu.
— Pentru că ți-e frică, a spus el blând. Uneori trebuie doar să crezi, nu să calculezi.
Apoi a schimbat ușor subiectul, ca și cum nu spusese nimic important. Dar în mine se trezise deja curiozitatea.
Seara m-a dus din nou sus, într-un loc de unde orașul se vedea ca o risipă de diamante. Mi-a luat mâna.
— Toate astea au fost construite de oameni curajoși. Cei care se tem rămân jos. Cei care cred urcă.
Am dat din cap. El știa să vorbească astfel încât cuvintele obișnuite să pară revelații.
Târziu în noapte m-a adus la hotel.
— Mâine vreau să-ți arăt lumea mea. Cea adevărată.
— Cum e?
— Vei vedea. Doar ai încredere.
Toată noaptea nu am putut adormi. În fața ochilor aveam iahtul, luna, ochii lui, brățara aurie. Mă surprindeam gândind că îi aștept telefonul mai tare decât propria respirație.
Dimineața, când telefonul a sunat, am răspuns imediat.
— Bună dimineața, Elena. Îmbracă-te frumos. Astăzi ești invitata mea de onoare.
Am ieșit din oraș. La margine se ridica o vilă albă, cu coloane, piscină și grădină. La poartă erau paznici, mașini scumpe. Totul arăta ca în filme.
— Este o parte din proiectul meu, a spus Karim. Investesc aici. Vreau să construiesc o rețea de hoteluri. Dacă reușesc, peste un an voi fi printre cei mai bogați.
Vorbea sigur, ca un om care știe exact unde merge. Eu priveam vila și mă gândeam: iată măreția. Îmi arăta documente, scheme, planuri, fotografii. Nu pricepeam nimic, dar dădeam din cap, ascultam și, ciudat, mă simțeam mândră. Ca și cum visul acela era deja și al meu.
— Am parteneri, a spus el. Un investitor străin, dar au apărut probleme cu banii. Băncile nu au încredere, actele întârzie…
A oftat greu.
— Uneori mă gândesc: dacă lângă mine ar fi un om care să creadă și să ajute, totul s-ar lega.
Am tăcut. Nu ceruse direct, dar aluzia rămăsese suspendată între noi.
Când ne-am întors în oraș, Karim mi-a dăruit un colier.
— Ca să știi că prețuiesc faptul că ești lângă mine.
Am zâmbit și n-am observat cum mă obișnuisem cu darurile, promisiunile și privirile. Devenisem parte din basmul lui. Numai că nu înțelegeam că în fiecare basm există și un balaur.
Cu fiecare zi, Karim se apropia de mine ca soarele de care nu poți să-ți întorci fața. Nu-mi mai imaginam dimineața fără telefonul lui, nici seara fără vocea lui. Telefonul devenise ușa spre altă viață.
„Bună dimineața, steaua mea. Te-ai gândit la mine? Fără tine, marea nu respiră.”
Reciteam mesajele ca pe un leac împotriva singurătății.
Dar odată cu căldura au apărut umbre. Karim a început să dispară mai des. Ba o întâlnire cu investitorii, ba o plecare în afara orașului, ba documente urgente. Îi scriam, iar el răspundea scurt: „Îți explic mai târziu. Ai încredere.”
Când apărea, era ca înainte. Ochii îi străluceau, râsul era ușor, la încheietură îi sclipea un ceas nou. Nu întrebam de unde veneau toate. Nu voiam să stric magia.
Într-o seară m-a invitat într-un hotel celebru de pe coastă, alb și luxos, ca o corabie uriașă. Stăteam la intrare și nu-mi credeam ochilor: uși aurii, marmură, fântâni, miros de apă de trandafiri. Nu văzusem niciodată o asemenea bogăție.
— Aici am purtat negocieri când lucram cu șeicul Faris, a spus Karim nepăsător. Acum mă gândesc să deschid o direcție aici.
Am luat cina într-un restaurant sub cupolă. În pahare strălucea băutura, dincolo de geam licărea orașul. El vorbea despre afaceri, parteneri, contracte. Eu nu înțelegeam aproape nimic, dar îi prindeam fiecare privire.