— Este vărul meu, a spus Karim. Bem un ceai, apoi te duc înapoi.
Am stat la umbră și am băut ceai dulce cu mentă. Bărbatul vorbea puțin, uneori întreba ceva în arabă. Nu înțelegeam, dar îi simțeam privirile — politicoase, dar atente. În piept îmi creștea o senzație ciudată: ca și cum nu eram la o întâlnire, ci în interiorul unei povești străine.
Când soarele a început să coboare, Karim mi-a propus să mai rămânem.
— Apusul aici e altfel. O clipă — și lumea se naște din nou.
Stăteam pe vârful unei dune. Vântul îmi lovea fața, nisipul scânteia auriu. El s-a apropiat, mi-a cuprins umerii, iar eu nu m-am ferit. Înăuntru, totul s-a strâns și s-a topit în același timp.
— Elena, a șoptit el, înțelegi ce simt?
Am tăcut.
— Mi se pare că am găsit ceea ce căutam.
M-a sărutat. Blând, atent, ca și cum se temea să nu mă sperie. Buzele lui miroseau a mentă și soare. Inima îmi bătea de parcă alerga prin nisip. Dar adânc, departe, s-a mișcat totuși frica. Prea frumos. Prea perfect. Lumea nu poate fi așa.
Pe drumul de întoarcere, el a tăcut. Se uita la drum, strângând volanul. L-am întrebat:
— E totul bine?
— Da. Mă gândesc. Am niște afaceri mari. Un proiect. Poate m-ai putea ajuta.
M-am încordat.
— Cum?
A zâmbit scurt:
— Îți spun altădată. Acum nu e momentul să vorbim despre bani.
Cuvântul „bani” mi-a alunecat rece pe spate. Dar el mi-a zâmbit, mi-a atins mâna, iar neliniștea s-a risipit iar.
La hotel, Karim mi-a deschis portiera ca și cum nu se întâmplase nimic deosebit.
— Ai încredere în mine, Elena? a întrebat încet.
— Cred că da.
— Atunci nu te teme. Uneori, destinul cere un pas în întuneric.
Fraza aceea m-a străpuns.
Când am rămas singură, camera a devenit prea tăcută. Am scos talismanul, l-am pus pe masă și am privit piatra verde. Sclipea ca ochiul unei șopârle. Am pornit televizorul ca să-mi acopăr gândurile, dar limba arabă mi s-a părut prea puternică.
Apoi am luat telefonul și am deschis conversația. Zeci de mesaje: „Dormi? Ești minunată. Ține minte, sunt lângă tine.” Totul părea sincer. Poate mă temeam degeaba?
M-am întins, dar somnul nu venea. Afară fremăta orașul, iar în cap îmi suna vocea lui: „Uneori, destinul cere un pas în întuneric.” Încă nu știam că pasul acela fusese deja făcut.
Zilele următoare m-au prins într-un vârtej. Nu mai deosebeam dimineața de seară. Karim apărea ca din aer: ba trimitea în cameră un buchet de crini albi, ba mă chema la plimbare, ba suna la prânz doar ca să-mi spună: „Mă gândesc la tine.”
Știa să găsească vorbele. Fiecare propoziție a lui suna de parcă nimeni în lume nu o mai rostise înainte. Iar eu credeam. Râdeam, răspundeam, îmi rujeam din nou buzele, îmi alegeam rochii, probam bijuterii. Cu fiecare întâlnire mi se părea că întineresc.
Într-o zi m-a dus la mare. Nu pe plaja turistică, ci acolo unde, la ponton, stăteau iahturi albe ca zăpada. Soarele se reflecta orbitor în apă, aerul mirosea a sare și benzină.
Karim s-a apropiat de un iaht și a spus:
— Astăzi e doar al nostru.
M-am pierdut:
— L-ai închiriat?
— Cum aș fi putut să te las să privești marea numai de pe mal? a răspuns și mi-a întins mâna.
Am urcat pe punte. Iahtul s-a legănat ușor, motorul a început să vibreze, iar orașul s-a îndepărtat. Marea era atât de albastră, încât îți venea să plângi. Vântul îmi răvășea părul, rochia mi se lipea de trup, iar în mine era o ușurare, ca și cum aș fi dat jos zeci de ani.
Karim stătea lângă mine în cămașă albă, fără ochelari. Ochii lui întunecați luceau. În ei se oglindeau soarele și eu însămi.
— Semeni cu o femeie dintr-o legendă veche, a spus. Aceea a venit la mare și și-a schimbat destinul.
— Și cum s-a terminat legenda?
— A găsit iubirea.
A spus-o simplu, ca și cum era ceva inevitabil.
Am băut ceai cu mentă, am mâncat curmale. El povestea despre prieteni, afaceri, o tranzacție care putea schimba totul. Îl ascultam fără să pricep prea mult, vrăjită de vocea lui.
Când soarele a început să apună, a pornit muzică în surdină. Melodia arabă se întindea ca respirația deșertului. Apoi m-a invitat la dans. M-am rușinat, dar el m-a cuprins sigur și blând. Inima îmi bătea în ritm.
— Știi, Elena, a spus, privindu-mă în ochi, am văzut multe femei, dar tu ești altfel. În tine există curățenie.
— Nu vrei nimic în afară de sentiment? am șoptit.
— Ce poate fi rău într-un sentiment? Nimic. Doar că ne face vulnerabili.
Cuvintele lui mi-au trecut reci pe piele. Dar Karim zâmbea deja, ca și cum nu spusese nimic special.
Când iahtul s-a întors în port, cerul era violet, iar deasupra apei atârna o lună uriașă. M-a dus la hotel, a coborât din mașină, mi-a deschis portiera și mi-a întins mâna.
— Astăzi ai fost regina mea, a spus încet. Mâine îți voi arăta ceva deosebit.
În cameră am stat mult la fereastră. Valurile veneau spre mal, undeva departe licăreau lumini. În mână țineam brățara pe care mi-o dăruise la despărțire. Subțire, aurie, cu o piatră mică. Frumoasă. Prea frumoasă.
Mi-am amintit de Mihai: palmele lui aspre, tăcerile, mirosul drumurilor. Și deodată am simțit vină. Nepoftită, rece, ca nisipul noaptea. Dar odată cu ea era dulceață. Pentru prima dată după ani mă simțeam necesară, dorită, vie.