— Am obosit să fiu invizibilă, am spus încet.
— Acum nu mai ești invizibilă, a răspuns el. Ești o femeie care este văzută.
Cuvintele acelea au sunat ca muzica.
Ne-am plimbat mult, vorbind despre toate și despre nimic: filme, mâncare, țări în care eu nu fusesem niciodată. El râdea, iar eu râdeam cu el, simțindu-mă ușoară cum nu mai fusesem de mult.
Apoi am urcat pe o platformă de observație. Orașul se întindea jos ca o mare de lumini. Turnurile ardeau, mașinile curgeau în șiruri lucioase, totul părea nesfârșit.
— Vezi, a spus Karim, locul acesta te învață să visezi.
Priveam în jos și simțeam cum mi se strâng degetele. Aș fi vrut să mă țin de mâna cuiva, ca să nu cad în vârtejul acela strălucitor. El a făcut un pas mai aproape.
— Elena, a șoptit.
Am ridicat ochii. Pentru o clipă, totul a dispărut: orașul, zgomotul, înălțimea. A rămas doar privirea lui.
— Mulțumesc, am spus.
— Pentru ce?
— Pentru că mi-ai amintit că încă sunt vie.
Mi-a atins mâna ușor, ca și cum verifica dacă sunt reală. Și atingerea aceea a fost de ajuns ca totul în mine să se răstoarne.
Târziu în noapte m-a adus înapoi la hotel.
— Pe mâine, a spus el. Dimineața aduce culori noi.
— Pe mâine, am repetat.
Când ușile liftului s-au închis în urma lui, am rămas în fața oglinzii și m-am gândit: „Nu e corect.” Dar o altă voce a șoptit imediat: „Dacă e șansa ta?”
Dincolo de geam, orașul vuia, iar în vuietul acela auzeam o chemare. Chemarea destinului, de la care nu mai puteam întoarce capul.
Dimineața următoare mirosea a cardamom și mare. M-am trezit înaintea alarmei, ca și cum trupul știa că astăzi se va schimba ceva. Jos fremăta orașul, claxonau mașini, țipau pescăruși, iar inima îmi bătea nerăbdătoare.
Karim m-a sunat când abia terminasem cafeaua.
— Bună dimineața, regină, a spus el astfel încât salutul obișnuit a devenit compliment. Ce planuri ai?
— Doar să mă odihnesc.
— Atunci astăzi eu sunt odihna ta. Pregătește-te, vin în jumătate de oră.
M-am zăpăcit, dar am acceptat.
Îl ascultam fermecată. Vocea lui suna ca o melodie. Mi se părea că și soarele luminează altfel când el e aproape.
Am ajuns într-o cafenea mică de lângă mare. Mirosea a pește prăjit, pâine caldă și cafea. Karim a comandat singur, sigur pe el și relaxat.
— Gustă, a spus, împingând spre mine o farfurie cu un desert auriu. Curmale și nuci. Se spune că aduc noroc.
Am gustat și am râs:
— E foarte dulce.
— Ca tine, a răspuns.
În ochii lui a licărit foc.
După prânz am mers de-a lungul plajei. Valurile se rostogoleau leneș, cerul devenise moale, sidefiu. El vorbea despre bogăție, despre oameni care aleargă după aur și se pierd pe ei înșiși.
— Dar tu? am întrebat. Tu te-ai găsit?
A zâmbit strâmb:
— Caut. Poate astăzi sunt mai aproape decât ieri.
Simțeam că între noi se naște ceva periculos. Lumea se strânsese la sunetul pașilor lui și la căldura mâinii care îmi atingea din întâmplare palma. La un moment dat s-a oprit și m-a privit.
— Elena, știi de ce sunt lângă tine?
Am clătinat din cap.
— Pentru că nu ești ca celelalte. Aici sunt multe femei — strălucitoare, gălăgioase, flămânde de atenție. Tu ești adevărată. Știi să asculți. Ești vie.
Am zâmbit, dar în mine ceva a înțepat. Prea frumos. Prea neted. El mi-a observat îndoiala și s-a apropiat.
— Nu te teme. Nu vreau nimic de la tine în afară de încredere.
Seara m-a dus înapoi, iar la despărțire mi-a întins un săculeț mic.
— Este un talisman, a spus. Împotriva ochiului rău. Ca să ai noroc.
Înăuntru era o piatră verde-deschis, translucidă.
— Mulțumesc, am șoptit.
— Poart-o, a adăugat el. Să-ți amintească de mine.
Când am urcat în cameră, îmi tremurau mâinile. Am pus talismanul pe noptieră și l-am privit mult. Pe de o parte — bucurie, ca și cum destinul îmi dăduse o a doua șansă. Pe de altă parte — neliniște, tulbure ca o umbră sub apă.
Telefonul a clipit: „Noapte bună, taina mea din nord.”
Am zâmbit, dar înăuntru s-a mișcat îndoiala. De ce taină? De ce nu pur și simplu femeie?
Înainte de somn mi-am pus talismanul la gât. Piatra îmi răcea pielea. Era frumoasă, dar străină, ca dintr-o viață care nu-mi aparținea. Dincolo de geam vuia orașul. Iar în întuneric, sub zgomotul valurilor, m-am gândit pentru prima dată: „Ce știu eu, de fapt, despre omul acesta, în afară de zâmbetul lui?”
A doua zi m-a sunat din nou.
— Elena, astăzi îți voi arăta cerul mai aproape decât l-ai văzut vreodată.
— Ești un om misterios, Karim.
— Nu. Îmi place doar să văd femeile zâmbind.
A venit cu un SUV alb. Abia am avut timp să îmbrac o rochie ușoară și să ascund talismanul sub ea. Pe drum îmi povestea despre munți, legende vechi ale deșertului, pietre care păstrează amintiri. Vocea lui mă legăna, timpul se topea.
După o oră am ieșit din oraș. Drumul intra în nisip, orizontul se topea de căldură. Pământul părea că tremură sub respirația soarelui.
— Aici e alt Dubai, a spus Karim. Fără sticlă și strălucire. Aici totul este adevărat.
M-a condus pe o cărare îngustă printre dune. Vântul îmi bătea rochia, părul mi se lipea de față, nisipul scârțâia sub pași. În depărtare se vedeau corturi beduine. Lângă unul dintre ele stătea un bărbat în veșmânt lung. A ridicat mâna în semn de salut.