M-am trezit înainte de răsărit. Aerul din cameră era dulce, parcă îmbibat cu sare de mare și iasomie. Inima îmi bătea repede, ca și cum știa dinainte că ziua avea să fie deosebită. Ieri, Karim îmi spusese: „Îți voi arăta Dubaiul adevărat.” Cuvintele acelea au sunat toată dimineața în mine ca o incantație.
La micul dejun am coborât în rochia albă, păstrată pentru o ocazie specială. Mi-am aranjat părul cu grijă, mi-am dat puțin ruj. Și pentru prima dată după mulți ani m-am simțit nu bucătăreasă de cantină, nu soția unui șofer de TIR, ci femeie.
În oglinda liftului am văzut un chip pe care apăruse ceva nou. Așteptare.
Karim mă aștepta la intrarea hotelului. Purta o cămașă albă, pantaloni subțiri și ochelari negri. Când m-a văzut, a zâmbit:
— Astăzi semănați cu răsăritul.
M-am rușinat și am coborât privirea.
— Unde mergem?
— Mai întâi în cartierul vechi, acolo unde s-a născut orașul meu. Apoi va fi o surpriză.
Mergeam pe bulevarde largi, iar Karim îmi povestea despre fiecare clădire de parcă era vie. Vocea lui era moale, catifelată, vocea unui om căruia îi place să fie ascultat. Eu ascultam, și totul în jur devenea mai luminos.
Cartierul vechi semăna cu un labirint. Străduțe înguste, uși sculptate, mirosuri de condimente, ceai, țesături, aur, râsete. Karim mi-a cumpărat o băutură rece cu curmale și a spus:
— Aici totul este adevărat. Fără măști. Ca dumneavoastră.
Nu am știut ce să răspund. Doar am zâmbit.
Apoi m-a dus într-un mic muzeu. În recipiente de sticlă era nisip în diferite nuanțe — de la alb până la caramel.
— Vedeți? a spus Karim. Chiar și nisipul poate fi diferit. Unul pare simplu, altul strălucește la soare.
— Și eu ce fel de nisip sunt? am întrebat în glumă.
M-a privit atent, puțin mijind ochii:
— Cel care strălucește. Doar că ați uitat de mult asta.
Cuvintele lui mi-au intrat direct în inimă. Pentru prima dată după ani, cineva nu mă privea ca pe o umbră obișnuită.
După prânz m-a dus la mare. Nu erau turiști acolo, doar un țărm gol, vânt fierbinte și nisip care cânta sub pași. Mergeam în tăcere. Apoi Karim a spus:
— Știți de ce v-am invitat?
— De ce?
— Sunteți rară. În ochii dumneavoastră sunt, în același timp, tristețe și putere.
M-am întors ca să nu vadă cum îmi tremură buzele. Vorbele lui erau dulci și înfricoșătoare în același timp.
Am stat pe nisip și am privit apusul. Marea se schimba în roșu și aur. Soarele cobora încet, ca într-o poveste veche. El vorbea despre viață, soartă, curaj. Iar eu îl ascultam și mă întrebam: se poate să mi se întâmple chiar mie?
Când m-a adus la hotel, se întunecase deja. La ușă s-a aplecat spre mine și a spus încet:
— Mâine îți voi arăta Dubaiul noaptea. Acolo stelele sunt mai aproape decât par.
Am dat din cap. Vocea nu mă mai asculta.
În lift, mă uitam la propria reflecție. Ochii îmi străluceau, obrajii îmi ardeau. Înțelegeam că trecusem o linie nevăzută și că înapoi nu mai aveam cum să mă întorc.
În noaptea aceea n-am dormit mult. De pe balcon veneau zgomotul străzii, miros de mirodenii, vuietul marelui oraș. În piept îmi trăia o frică ușoară, iar sub ea, o bucurie aproape copilărească: „Sunt vie. Simt iar.” Și undeva, adânc, se auzea o șoaptă: „Ai grijă, Elena. E prea frumos ca să fie adevărat.”
Seara, când soarele s-a ascuns după turnuri, Karim mi-a trimis mesaj: „Fii gata la nouă. Noaptea iubește surprizele.”
Am citit de câteva ori. Inima îmi bătea nebunește. Cuvântul „noapte” nu mai era o parte a zilei, ci o promisiune.
Am ales mult rochia. Cea albă părea prea simplă, cea roșie — prea îndrăzneață. Până la urmă am îmbrăcat-o pe cea turcoaz, subțire, curgătoare. Mi-am lăsat părul pe umeri și am pus cerceii de chihlimbar. Când am ieșit din hotel, Karim mă aștepta lângă o mașină de culoarea nisipului sub lună. S-a înclinat ușor:
— Astăzi sunteți mai frumoasă decât orașul.
Am râs:
— Nu exagera.
— Eu nu exagerez niciodată, a răspuns liniștit.
Mergeam pe șoseaua nopții. Luminile turnurilor se reflectau în geam, drumul lucea ca o oglindă. În aer era senzație de sărbătoare: muzică, râsete, miros de condimente și benzină. Dubaiul noaptea părea o ființă vie — strălucitoare, amețitoare, respirând.
Karim m-a dus într-un port vechi. Apa era întunecată ca petrolul, iar luminile se oglindeau în ea de parcă stelele căzuseră în mare. La ponton se legănau iahturi, cromul sclipea, felinarele dădeau o lumină moale, valurile șopteau la mal. A cumpărat două pahare cu vin fără alcool și mi-a întins unul.
— Orașul acesta seamănă cu o femeie, a spus. Ziua strălucește, iar noaptea își arată tainele.
Am zâmbit:
— Iar tu semeni cu un bărbat care adună aceste taine?
A râs:
— Nu. Eu doar știu să ascult.
Am tăcut puțin. Apoi m-a întrebat:
— Povestește-mi despre tine. Cine ești cu adevărat?
M-am pierdut. Aș fi vrut să spun ceva frumos, dar cuvintele s-au blocat.
— Sunt doar Elena. Gătesc prânzuri la cantina unei școli.
A clătinat din cap:
— Nu cred. În ochii tăi e prea mult foc pentru o simplă bucătăreasă.
Mi-am coborât privirea. Stătea lângă mine, mirosea a parfum condimentat și mare. În mine s-a mișcat ceva uitat de mult.