Mi-am scos pantofii, am mers desculță pe podeaua rece și am ieșit pe balcon. Jos fremăta orașul: mașini, muzică, glasuri. Mi-am ridicat brațele, ca și cum aș fi vrut să îmbrățișez întreaga lume, și am șoptit:
— Îți mulțumesc, Doamne, că am ajuns aici.
Apoi am stat mult în fața oglinzii. Reflecția părea străină: obrajii îmi prinseseră culoare, ochii îmi luceau, câteva șuvițe ieșiseră din coafură, dar arătau vii. Mi-am zâmbit stângaci, aproape ca o fată.
Seara am coborât la piscină. Apa scânteia sub felinare. În jur râdeau turiști, cineva bea cocktailuri. Mi-am comandat un suc, m-am așezat mai departe și am privit. În mine totul fâlfâia de încântare și emoție. Iată viața. Viața adevărată.
Telefonul a vibrat. Mesaj de la Mihai: „Cum ești? Totul bine?”
Am privit mult ecranul, apoi am scris: „Da, ca de obicei. Muncă, acasă.” Și am pus telefonul pe silențios.
Noaptea am ieșit pe stradă. Orașul m-a întâmpinat cu miros de mirodenii, umezeală caldă și o lună uriașă deasupra apei. Mergeam pe faleză, pe lângă vitrine unde străluceau bijuterii din aur și rochii de mătase, și îmi spuneam că făcusem bine. Cu fiecare pas, viața veche se depărta. Zilele cenușii, oalele, tăcerea, discuțiile fără rost — toate rămâneau undeva departe.
Aici nimeni nu știa că sunt bucătăreasă. Aici eram doar o femeie căreia i se deschidea o viață nouă.
Nu știam încă faptul că, în aceeași noapte, destinul începuse deja să-și țese pânza subțire. Eu mergeam doar înainte, iar vântul Dubaiului îmi răvășea părul, de parcă îmi șoptea:
— Bine ai venit, Elena.
A doua zi, totul părea continuarea visului. Soarele bătea în geam ca și cum m-ar fi chemat: „Ridică-te, viața ta începe.” Am coborât la micul dejun. Bufetul era plin de mâncare, mirosea a scorțișoară, cafea și pâine proaspătă. În jur stăteau turiști tineri, siguri pe ei, gălăgioși. Nimeni nu mă băga în seamă, iar asta mă făcea să mă simt ușoară. Puteam fi oricine.
După micul dejun am mers la mare. Nisipul îmi ardea tălpile, dar chiar și asta era plăcut — dovada că eram cu adevărat acolo. Valurile îmi atingeau picioarele, iar fiecare părea să spele oboseala anilor trecuți. Stăteam cu apa până la genunchi și șopteam:
— Elena, ai reușit.
Soarele urca tot mai sus, aerul devenea gros de căldură. În jur erau fete suple în costume de baie, bărbați bronzați, țipete de pescăruși și miros de sare. Mă simțeam oaspete într-un paradis străin, dar, ciudat, nu mă simțeam în plus.
Când m-am întors la hotel, am găsit mesaj de la Anca: „Mamă, unde ești? De ce nu suni?”
I-am răspuns: „Mă odihnesc, totul e bine”, și am pus un emoticon. Primul după multă vreme.
După-amiaza am plecat la bazar. Voiam să cumpăr suveniruri, ceva frumos de dus acasă. Piața vuia ca inima vie a orașului. Negustorii zâmbeau, strigau prețuri, întindeau mâinile. Aerul era greu de arome de vanilie, mosc, fructe și nuci prăjite.
M-am plimbat printre tarabe, uitându-mă la brățări de aur și eșarfe de mătase. La un stand m-am oprit. Cerceii chihlimbarii mi-au amintit de tinerețe.
Vânzătorul era brunet, cu pielea măslinie și ochi ca dintr-un film vechi. Mi-a vorbit într-o română moale, cu accent:
— Cercei frumoși pentru o femeie frumoasă.
M-am rușinat.
— Doar mă uit.
— Să te uiți e deja începutul alegerii, a zâmbit el.
Fără să vreau, am râs. S-a prezentat:
— Karim. Dumneavoastră de unde sunteți?
— Din nord, am răspuns.
— Pământ rece, femei cu inimă caldă, a spus el, clipind jucăuș.
Mi-au ars obrajii. Dar în vorbele lui nu era grosolănie. Era o atenție ușoară, șăgalnică, pe care nu o mai simțisem de ani.
Îmi arăta bijuterii și povestea despre fiecare de parcă nu erau cercei și brățări, ci mici istorii. Avea o voce joasă, caldă, învăluitoare.
— Luați cerceii aceștia, a spus deodată. Cadou.
— Nu, cum să… nu pot.
— Puteți. Pentru un zâmbet.
Am luat cerceii. Erau ușori și calzi, ca și cum păstrau soarele în ei. I-am mulțumit și am plecat, dar privirea lui am simțit-o mult timp pe spate.
Seara, stând pe balcon, țineam cerceii în palmă și mă întrebam: „De ce a făcut asta? Doar politețe? Șiretenie de negustor?” Dar undeva adânc se mișca deja ceva primejdios. Senzația că viața mă privește iar prin ochii unui bărbat.
A doua zi m-am întors în bazar. Mi-am spus că merg după fructe. Dar în adâncul inimii știam: speram să-l văd pe Karim.
Stătea în același loc și a zâmbit de parcă mă așteptase.
— V-ați întors, a spus încet. Credeam că o să mă uitați.
— N-am putut, am răspuns, speriindu-mă singură de sinceritatea mea.
Am vorbit, am râs. Îmi povestea despre Dubai, despre deșert, despre oameni care trăiesc cu totul altfel. Îl ascultam fermecată. Timpul a dispărut. Când am vrut să plec, mi-a spus:
— Mâine vă arăt orașul adevărat. Nu cel pentru turiști. Vreți?
Am dat din cap fără să gândesc.
În noaptea aceea am stat mult trează. Luna atârna deasupra mării, iar gândurile se învârteau: „Ce fac? De ce?” Dar alături de frică trăia bucuria. În piept îmi suna ceva ca înaintea furtunii. Nu știam că sunetul acela era un avertisment.