După ce am cumpărat vacanța, lumea parcă s-a luminat. Până și clopoțelul școlii suna altfel — mai tare, mai vesel. Duceam pe hol o oală cu ciorbă, iar în mine tremura nerăbdarea. Peste o săptămână aveam avion. Nu știa nimeni: nici colegele, nici prietenele, cu atât mai puțin Mihai.
Uneori zâmbeam fără motiv. Femeile de la cantină se uitau una la alta:
— Elena, ce-i cu tine de strălucești așa? Ai câștigat la loto?
— Aproape, glumeam eu.
În mine creștea un sentiment ciudat — bucurie amestecată cu teamă. Biletele și actele le-am ascuns în dulapul din bucătărie, după o pungă cu mălai. Mihai nu se uita niciodată acolo. Seara scoteam hârtiile, le netezeam cu degetele și îmi imaginam: deschid ochii, iar în jur sunt soare, nisip, mare și o altă eu.
Dar cu cât ziua plecării se apropia, cu atât mai tare îmi șoptea ceva înăuntru: „Dacă află?”
Sâmbătă, Mihai s-a întors din cursă. A intrat ca de obicei, obosit, aproape fără să-și dea jos geaca, a aruncat geanta lângă ușă și a oftat greu:
— Abia am ajuns. Drumurile sunt praf.
I-am pus cina. Mânca în tăcere, cu ochii la televizor. Prezentatorul vorbea despre scumpiri, dar mie nu-mi păsa. Mă uitam la chipul soțului meu și simțeam cum mi se strânge inima. Cândva, omul acesta fusese totul pentru mine. Acum mi se părea străin.
După masă m-a întrebat:
— La școală cum e?
— Ca de obicei, am răspuns.
— Am înțeles, a dat el din cap.
Și discuția s-a terminat acolo.
Nici măcar nu a observat că lângă perete, sub o pătură, stătea valiza mea pe jumătate pregătită.
Noaptea n-am închis un ochi. Mihai sforăia, iar eu ascultam ceasul. Fiecare secundă îmi număra secretul. Frica mi se aduna în piept, dar odată cu ea trăiam și o plăcere ciudată, aproape interzisă. Ca și cum ieșisem deja din cușcă, chiar dacă numai în gând.
Dimineața, el a plecat spre parcare și mi-a spus că peste trei zile intră din nou în cursă.
— Mă odihnesc un pic și iar plec, a zis, sărutându-mă pe obraz.
Obrazul mi-a rămas rece. Când TIR-ul a dispărut după colț, am încuiat ușa, m-am sprijinit cu spatele de ea și am râs încet. Râsul mi-a ieșit tremurat, aproape speriat.
În aceeași zi am mers la piață. Mi-am cumpărat o rochie subțire, o pălărie și o pereche de ochelari de soare. Vânzătoarea m-a întrebat:
— Plecați în vacanță?
— Da, am spus. În Dubai.
A fluierat ușor:
— Aoleu, ce răsfăț!
Am zâmbit. Cuvântul „Dubai” suna atât de plăcut, de parcă el însuși ar fi fost biletul spre altă viață.
Seara am închis valiza: rochie, costum de baie, cremă de soare, aparat foto, acte. Copiilor le-am scris scurt: „Sunt bine. Plec puțin să mă odihnesc. Nu vă îngrijorați.” Unde anume — n-am precizat. Să creadă că merg la mare.
Înainte să adorm, am stat pe pat și m-am uitat la valiză. În cap îmi răsuna un singur gând: „Să iasă. Numai să iasă.”
Dimineața am luat autobuzul spre oraș, apoi spre aeroport. Inima îmi bătea de parcă mergeam la cel mai important examen din viață. În sala de așteptare erau voci, anunțuri, miros de cafea, râsete. Mă simțeam un fir de nisip printre atâția oameni. Dar un fir de nisip fericit.
Când s-a anunțat îmbarcarea, am urcat pentru prima dată în viață scara unui avion. Dincolo de hublou sclipeau luminile orașului meu — mici, tremurătoare. Am închis ochii și m-am gândit: „Rămâi cu bine, Elena de la cantina școlii.”
Când avionul s-a desprins de pământ, am înțeles că nu mai era cale de întoarcere.
Avionul a aterizat, iar eu am avut senzația că ies dintr-un vis. Prin hublou a năvălit o lumină atât de puternică, de parcă soarele însuși se uitase înăuntru. Aerul tremura de căldură, iar odată cu el îmi tremura și inima. Pe panouri străluceau cuvintele: „Dubai International Airport”.
Am coborât, iar aerul cald mi-a atins imediat fața. Mirosea a condimente, parfumuri scumpe și ceva necunoscut, dulce. Mi se părea că fiecare respirație îmi promite o viață nouă. Mergeam pe coridorul lung, încercând să nu mă pierd printre oameni siguri pe ei, cu valize lucioase și telefoane. Iar eu — în rochia mea albastră, cu mâinile tremurând și ochii plini de lumină.
Controlul pașapoartelor a trecut ușor. Un tânăr polițist de frontieră, cu ochi negri, s-a uitat la fotografie, apoi la mine, și a încuviințat:
— Welcome.
Un singur cuvânt scurt a devenit începutul altei realități.
Taxiurile goneau pe șosea printre turnuri uriașe, reclame aprinse și vitrine de sticlă. Îmi lipeam fruntea de geam. Totul părea basm. Zgârie-norii parcă răsăreau direct din nisip. Străzile luceau de curățenie. Când șoferul mi-a spus prețul, m-am zăpăcit puțin, dar am întins banii oricum, gândindu-mă: merită.
Hotelul strălucea ca un palat. La recepție, o fată cu eșarfă pe cap mi-a zâmbit:
— Welcome, Mrs. Elena. Your room with sea view.
Am dat din cap, deși nu înțelegeam chiar fiecare cuvânt. „Sea view” a sunat pentru mine ca o vrajă.
Camera era spațioasă: perdele albe, oglinzi, podea răcoroasă și vedere spre o mare fără sfârșit. Valurile scânteiau, soarele juca pe apă. Am deschis fereastra, am tras aerul fierbinte în piept și am râs. Cu adevărat. Pentru prima dată după mulți ani.