— Bine, Mihai, am șoptit.
— La tine e totul în regulă?
— Da. În regulă.
Am închis și am început să plâng. El nu știa nimic. Iar eu știam deja că mâine viața lui se va prăbuși.
Noaptea a trecut fără somn. Dimineața stăteam la fereastră și am văzut TIR-ul lui Mihai cotind spre casă. Inima îmi bătea în tâmple.
A coborât din cabină, s-a întins, a urcat treptele. Când a intrat, în ochii lui a licărit bucuria:
— Elena, te-ai întors! În sfârșit.
A făcut un pas spre mine, dar eu m-am dat înapoi.
— Mihai, trebuie să vorbim.
A încruntat sprâncenele:
— Ce s-a întâmplat? Ești bolnavă?
— Nu. Mai rău.
I-am spus tot. Nu dintr-odată. Fără să-l privesc în ochi. Vocea îmi tremura, cuvintele se împiedicau. La început a tăcut. Apoi s-a așezat și și-a plecat capul.
Când am terminat, liniștea a devenit grea ca pământul pe un mormânt.
— Repetă, a spus.
— Ți-am vândut camionul. Era trecut pe numele meu.
— L-ai vândut.
S-a ridicat și m-a privit drept. În ochii lui nu mai rămăsese nimic: nici iubire, nici furie. Doar oboseală.
— Cu cât?
— Opt milioane.
— Cui?
— Nu știu.
A râs scurt.
— Îngrozitor. Nu știi? Adică ai dat opt milioane unui golan oarecare?
— Nu era golan. Eu am crezut…
— Ai crezut! a strigat Mihai. Tu mereu crezi cu orice, numai cu mintea nu! Eu mi-am rupt viața la volan, prin zăpadă, noaptea, pe drumuri. Pentru ce, Elena? Pentru poveștile tale? Pentru vreun frumos din Orient?
Mi-am lăsat capul în jos. Lacrimile curgeau, dar nu le ștergeam.
— Iartă-mă…
— E târziu, a spus. Bag divorț. Iar mai departe să te judece Dumnezeu.
A plecat trântind ușa. Am rămas singură. În casă era liniște. Doar ceasul ticăia.
Apoi am mers în dormitor și am scos de pe raft albumul foto. Eram tineri acolo: nunta, copiii, TIR-ul în fața unui cer albastru. Totul părea o viață străină, pe care mi-o furasem singură.
Seara a sunat Anca:
— Mamă, de ce nu răspunzi? Tata mi-a scris că v-ați certat. Ce s-a întâmplat?
Am vrut să spun adevărul, dar limba nu m-a ascultat.
— Totul e bine, fata mea. Sunt doar obosită.
Ea m-a crezut. Iar eu am plâns din nou.
Afară cădea zăpada încet, ca și cum și ea obosise de iarna aceea. În cameră era frig, dar nu am pornit căldura. Să intre frigul până în oase. Poate va spăla ce era înăuntru.
Am stat la fereastră până dimineață. Stelele se stingeau, iar eu mă gândeam câte femei stau acum la fel, în întuneric, crezând vorbe străine, dând totul pentru un miraj. Și deodată am înțeles: nu mai vreau să fiu una dintre ele.
După noaptea aceea, casa a devenit cu adevărat goală. Până și aerul era mai greu. Mihai și-a luat lucrurile. Fără scandal, fără țipete. Doar la ușă a spus:
— Să nu mă cauți și să nu mă suni.
Ușa s-a închis, iar sunetul a fost ca o explozie.
Stăteam în mijlocul bucătăriei și nu simțeam nimic. Nici durere, nici rușine, nici lacrimi. Înăuntru parcă arsese pământul. Telefonul tăcea. Vecinii șușoteau dincolo de perete. Copiii nu scriau. Tot ce îmi mai rămăsese: un televizor mic, pisica și o cutie cu acte, în care acum zăcea golul.
Nu știam cum să trăiesc mai departe.
Am pierdut și locul de muncă de la școală. Directoarea nu mi-a prelungit contractul după concediu.
— Înțelegeți și dumneavoastră, doamnă Elena, colectivul trebuie să fie un exemplu…
Înțelegeam. Nimeni nu avea nevoie de o bucătăreasă cu reputație proastă și divorț în spate.
Primele săptămâni am trăit ca în vis. Mă trezeam și nu pricepeam imediat unde sunt. Făceam mecanic terci, porneam ceainicul, priveam copacii cenușii de la fereastră. Lumea devenise mută.
Într-o seară am luat telefonul vechi, am deschis conversația și am șters totul. Mesaj după mesaj. Fotografie după fotografie. Îmi tremurau degetele, dar nu m-am oprit. Când ecranul a devenit gol, am simțit că respir pentru prima dată.
A doua zi am mers la agenția pentru ocuparea forței de muncă. Femeia de la birou s-a uitat mult peste dosarul meu.
— Bucătari se caută, dar salariul e mic. Într-o cafenea lângă piață, de dimineață până seara, puteți?
— Pot, am răspuns.
Așa a început viața mea nouă.
Cafeneaua era mică: trei mese, o tejghea și miros de aluat prăjit. Proprietara, Doina, femeie cu privire grea, mi-a spus de la început:
— Eu nu cocoloșesc pe nimeni. Muncești cum trebuie — e bine. Întârzii — cauți alt loc.
Am dat din cap.
Lucram în tăcere. Făceam colțunași, prăjeam chiftele, spălam podeaua. Seara mă întorceam acasă, picioarele îmi vuiau, dar în cap apăruse o liniște ciudată. Nu gol. Mai degrabă pace.
Uneori intrau șoferi de TIR, oameni ca Mihai. Se așezau la masă, glumeau, mâncau. Unul m-a întrebat într-o zi:
— N-ați avut cumva soț care mergea pe camion mare?
Am tresărit.
— Nu, am răspuns. Nu mai am.
El n-a înțeles nimic, a dat din cap și și-a terminat ciorba.
Noaptea adesea nu dormeam. Stăteam întinsă, ascultam vântul și mă gândeam: poți pierde aproape tot, în afară de tine însăți. Și imediat mă speriam, pentru că și pe mine mă pierdusem aproape.