Mă numesc Elena. Sunt femeia care, într-o zi, și-a trădat soțul pentru un arab fermecător, a crezut într-o poveste lucitoare din Dubai și a ales să rămână lângă un bărbat pe care îl văzuse doar de câteva ori. Privit din afară, totul pare nebunie curată. Dar atunci eu eram convinsă că, pentru prima dată în viață, nu aleg datoria, obișnuința sau frica, ci iubirea.
Uneori, viața seamănă cu o oală uriașă de ciorbă groasă: fierbe, clocotește, aburii se ridică, dar gustul rămâne același, zi după zi. Aveam patruzeci și opt de ani. Lucram bucătăreasă la cantina unei școli, iar mirosul de varză fiartă, griș, tocăniță și zarva copiilor intrase în mine atât de adânc, încât mi se părea că mă urmărește și noaptea.
Diminețile mele începeau mereu la fel. Trezirea la cinci și jumătate, baticul pe păr, verificatul aragazurilor, apa pusă pentru terci, oale mari, cuțite, ceapă, morcovi. Mâinile îmi miroseau de mult a bucătărie, iar înăuntru parcă se așezase ceva mut, neîmplinit, fără nume. Soțul meu, Mihai, era șofer de TIR.
Pe acasă apărea rar: două zile, uneori o săptămână. Mirosea a motorină, drumuri lungi și oboseală grea, ca o haină udă. Aproape că nu mai vorbeam. Totul devenise uscat, mecanic, ca după instrucțiuni: venea, mânca, se întindea, adormea. Uneori mă surprindeam gândind ceva cumplit: nu așteptam să se întoarcă, ci așteptam ziua în care pleca iar în cursă, ca să nu mai văd golul din ochii lui.
Se spune că obișnuința devine a doua natură. Dar ce faci când obișnuința ta este singurătatea?
Copiii crescuseră de mult. Radu plecase la București, Anca locuia într-un oraș mare de provincie. Sunau rar, fiecare cu viața lui, cu grijile, ratele și planurile lui. Eu mă simțeam tot mai des în plus: pentru ei, pentru soțul meu, chiar și pentru mine însămi.
Doar școala mă mai ținea pe linia de plutire. Acolo era gălăgie, alergătură, copii care îmi spuneau tanti Elena și zâmbeau când le mai puneam o porție. Uneori, frecând câte o tavă imensă, îmi imaginam că, odată cu grăsimea și firimiturile arse, spăl de pe mine anii trăiți degeaba. Dar apa se scurgea în chiuvetă, iar viața rămânea aceeași.
După schimb, mergeam acasă pe o străduță îngustă, printre garduri strâmbe și case obosite. În apartament mă așteptau covorul vechi de pe perete, televizorul cu știri despre scumpiri și războaie, ceainicul și liniștea. Îmi făceam ceai, mă așezam la fereastră și priveam cum zăpada cenușie se așterne peste acoperișuri. Și într-o zi, în mine s-a ridicat o dorință tăcută, încăpățânată: să plec. Oriunde. Chiar și la capătul lumii. Undeva unde nimeni nu știe cine sunt.
Uneori luam telefonul și răsfoiam fotografii frumoase. Mare, palmieri, plaje, zgârie-nori, orașe aprinse. Cel mai mult mă atrăgea Dubaiul — strălucitor, imposibil, ca desenat. Nu fusesem niciodată în străinătate. Nici măcar la mare nu mă odihnisem cum trebuie. Dar luminile acelea din poze parcă mă chemau: vino, aici poți începe din nou.
Am scos cutia de tablă de la biscuiți, în care pusesem bani deoparte ani întregi. Câte cincizeci, câte o sută, uneori mai mult după prime. Am numărat și am înțeles că aproape ajungeau.
Stăteam cu banii în față și nu puteam să mă mișc. Ar fi putut fi pentru dinți, pentru reparații, pentru o zi neagră. Dar pentru prima dată după mulți ani tremuram nu de frică, ci de speranță. Am tăcut mult. Apoi am intrat în bucătărie, mi-am turnat ceai și am spus abia auzit:
— Elena, ori acum, ori niciodată.
Când Mihai m-a sunat de pe drum, am vorbit ca de obicei: despre școală, frig, mașina vecinului care iar blocase intrarea. N-am scos niciun cuvânt despre faptul că a doua zi aveam să intru într-o agenție de turism. El n-ar fi înțeles. Trăia de mult ca în cabina TIR-ului: traseu, cursă, parcare, casă. Iar eu, dintr-odată, hotărâsem să ies de pe drumul acesta.
În agenție mirosea a cafea și hârtie proaspătă. O fată tânără, cu ruj aprins, mi-a zâmbit:
— Doriți o vacanță liniștită sau ceva cu aventură?
M-am pierdut.
— Cred că… ceva cu aventură, am răspuns, mirându-mă singură de cuvintele mele.
Seara am scos valiza. Era veche, tocită, de pe vremea când mergeam cu copiii la rude. Am scotocit după rochii pe care nu le mai purtasem de ani. Una albastră, alta cu flori. Le-am probat și m-am privit mult în oglindă. La mine se uita o femeie obosită. Dar nu moartă. Vie. Una care, cândva, știuse să viseze.
Aproape că n-am dormit. Afară urla vântul, ceasul ticăia încet, parcă dinadins lungea noaptea. În cap mi se învârteau gânduri: „Dacă află Mihai? Dacă nu iese nimic? Dacă o să regret?” Dar neliniștea se amesteca cu simțirea unui lucru mare. Ca și cum o ușă închisă toată viața mea se întredeschidea, în sfârșit.
Dimineața m-am trezit zâmbind. Pentru prima dată după ani. În bucătărie era același ceainic, același linoleum vechi, aceleași perdele. Dar totul părea altfel. Am șoptit:
— Plec la Dubai.
Și chiar dacă atunci ar fi intrat cineva și mi-ar fi spus: „Oprește-te, Elena”, nu l-aș fi ascultat. Pentru că, după multă vreme, simțeam din nou că trăiesc.