Vorbea despre viitor, despre o casă lângă mare, despre un restaurant unde eu voi fi stăpână. Cuvintele lui amețeau ca vinul dulce. Când a plecat, n-am simțit ușurare, ci gol. În piept era liniște și frică. Marea vuia ca și cum știa mai mult decât mine.
Nu înțelegeam încă: în clipa aceea făcusem un pas de unde nu mă mai puteam întoarce.
Au trecut câteva zile și Farid a redevenit cel vechi: calm, sigur, chiar vesel. Banii parcă se evaporaseră. Fără chitanțe, fără acte. El jura că totul e sub control. Eu voiam să cred. Și credeam. Pentru că altfel ar fi trebuit să recunosc că sunt proastă.
Mă ducea iar în restaurante, îmi aducea flori, glumea, îmi spunea „Elena mea dintre stele”. Râdeam și încercam să nu mă gândesc la frica subțire, lipicioasă, care se instalase în mine ca o umbră pe spate.
Într-o seară, pe faleză, s-a oprit brusc:
— O formalitate. O împuternicire temporară. Pentru o singură tranzacție. Trebuie să treacă o parte din capital prin țara ta. Am nevoie de cineva cu cetățenie locală. Numai tu poți ajuta.
Vorbea repede și sigur, de parcă totul era evident. Nu înțelegeam detaliile, dar auzeam esențialul: avea nevoie de ajutor.
— Farid, nu sunt sigură că pot.
— Poți orice, m-a întrerupt blând. Este un semn de încredere între noi.
A scos tableta și mi-a arătat documente. Rânduri în engleză, cifre, tabele.
— Elena, a spus, fără tine sunt pierdut.
A oftat, de parcă aruncase de pe umeri o povară uriașă.
— Acum totul va merge cum trebuie. Peste o săptămână vom fi bogați.
Stăteam în mașină lângă mal. El vorbea despre casă, restaurant, călătorii. Vorbele lui se așezau pe suflet ca nisipul cald. Voiam să cred că sunt adevărate.
Dar a doua zi a dispărut din nou. Telefonul tăcea. Mesajele nu erau citite. Mă plimbam prin cameră ca un animal în cușcă.
În a treia zi a apărut târziu, seara. Obosit, dar zâmbind.
— A ieșit, a spus, sărutându-mă pe frunte. Mâine încheiem. A mai rămas un fleac.
— Ce fleac?
— Camionul soțului tău. Ai spus că e trecut pe numele tău.
Am înghețat.
— Da, dar…
— Ascultă. E temporar. Îl vindem, băgăm banii, iar peste o lună cumpărăm două noi. El nici nu va observa.
Nu-mi venea să cred ce aud.
— Farid, ai înnebunit? E bunul altuia. E tirul lui Mihai, munca lui, viața lui.
Vocea lui s-a întărit:
— Este o șansă. Pentru noi. Pentru viitor.
A vorbit mult, sigur, ca o rugăciune. Iubire, încredere, familie, vis — toate se amestecau.
— Vrei să fii cu mine? a întrebat. Vrei o viață fără durere? Atunci crede.
Eu tăceam. Mi-a lipit palma de pieptul lui.
— Nu te voi trăda. Jur.
Jurământul suna prea sincer. Și am simțit că nu cad într-o prăpastie, ci în ochii lui, unde se reflectau cerul și minciuna.
După ce a plecat, am stat lângă fereastră și am privit luminile. Era nebunie. Dar poate tocmai nebunia era iubirea?
Dimineață m-a trezit telefonul. Vocea lui Farid era tulburată, dar sigură:
— Astăzi este ziua decisivă. Totul e pregătit. Trebuie doar semnată tranzacția.
— Care? am întrebat, prefăcându-mă că nu înțeleg.
— Elena, știi. Camionul. Fără asta actele nu se mișcă.
M-am ridicat în capul oaselor. Soarele lovea în geam, ochii mă usturau.
— Dar nu e al meu, am șoptit. E al soțului meu.
— Formal, e al tău. Corect?
— Da, dar…
— Atunci nu te teme. Nu furi. Investești în viitorul nostru.
Vorbea blând, de parcă liniștea un copil.
— Elena, e șansa noastră. O zi și suntem liberi. Banii se întorc, nici nu vei simți.
Ascultam, iar în mine se ridica un val: frică, vină, speranță.
— Dacă află Mihai…
— Nu află, m-a întrerupt. Totul e legal. O împuternicire, câteva hârtii. Apoi îl răscumpărăm. Sunt lângă tine. Iau totul asupra mea. Tu doar semnează.
În ziua aceea nu am mers pe plajă și nu am luat micul dejun. Capul îmi vuia, trupul mă durea. Înăuntru bătea un singur gând: dacă totuși se poate?
„Elena, sunt aproape, a venit următorul mesaj. Fără tine nu am nicio șansă. Tu ești destinul meu.”
Farid a sunat aproape imediat.
— A ieșit! Suntem salvați. Nu-ți imaginezi ce ai făcut.
Am zâmbit, dar înăuntru ceva s-a rupt.
— Când dai banii înapoi? am întrebat încet.
— Peste o săptămână. Cel mult două. Știi că nu te voi dezamăgi.
Vorbea sigur, ca întotdeauna. Doar că acum în siguranța lui era ceva rece.
Seara am mers pe faleză. Marea era liniștită, luna atârna jos. Oamenii râdeau, făceau fotografii, iar eu mergeam ca prin apă. În cap îmi bătea un singur cuvânt: „Vândut.”
Tirul mare. Mașina pe care Mihai o iubea mai mult decât viața. Mașina cu care hrănea familia. Era trecută pe numele meu pentru taxe. Îmi aminteam cum îmi dăduse actele și spusese: „Tu ești femeie de încredere.”
De încredere.
M-am așezat pe o bancă și mi-am acoperit fața cu mâinile. Aș fi vrut să țip, dar din piept a ieșit doar o șoaptă. Mă convingeam că nu fusese degeaba, că Farid nu mă va înșela. El nu era așa. Nu putea fi.
Telefonul a sunat.
— Totul merge după plan, a spus el. Banii sunt deja în mișcare. Vin peste câteva zile. Sărbătorim.
Vocea lui suna iar ca muzica. Și l-am crezut. Măcar până dimineață.