Dar dimineața a venit fără el. Ziua a trecut în tăcere. Apoi încă una. Telefonul nu scotea niciun sunet. Scriam: „Unde ești? Ce se întâmplă cu banii?” Răspunsul era o singură bifă gri.
În a treia zi am înțeles. Dispăruse.
Stăteam pe podea, lângă valiză și hârtii. Pașaport, documente, cont gol. Totul părea ireal. Farid dispăruse, iar odată cu el opt milioane. Opt milioane care nu erau ale mele.
Priveam ultimul mesaj: „Tu ești destinul meu.” Și atunci am înțeles pentru prima dată: destinul există cu adevărat. Doar că uneori nu este un dar, ci o sentință.
Au trecut trei zile. Apoi patru. Apoi o săptămână. Telefonul tăcea. Îi scriam dimineața și seara, strângând telefonul în palme de parcă durerea putea trece prin plastic.
„Farid, răspunde. Unde ești? Ai promis că te întorci. Te rog, scrie măcar un cuvânt.”
Mesajele rămâneau gri, ca cenușa.
La început nu am crezut. Mi-am spus că poate e bolnav. Poate i s-a stricat telefonul. Poate a plecat cu treburi urgente. Dar apoi intuiția — aceea femeiască, exactă și crudă — mi-a șoptit: nu mai este. Nu a murit. Nu a dispărut întâmplător. Pur și simplu te-a șters ca pe un număr inutil.
Am mers la restaurantul unde cinaserăm. Ospătarul nu-și amintea niciun Farid. Am sunat la biroul notarial — numărul nu exista. Am scris la adresa de e-mail de unde veniseră actele. Mesajul s-a întors: adresa nu există.
Și atunci s-a prăbușit totul.
Stăteam pe pat, în hotel, printre valize. Afară luminile sclipeau, muzica bubuit, oamenii râdeau. În mine era tăcere, gol și întuneric.
Am deschis fotografiile lui. În fiecare imagine — ochi, zâmbet, mâini, mare în spate. Totul părea real. Viu. Dar acum ochii aceia erau străini, fără fund, ca o groapă.
Lacrimile au venit singure. Am plâns tare, fără rușine, ca un copil. Nu m-a auzit nimeni. Nimănui nu-i păsa.
A doua zi a venit mesaj de la bancă: „Suma din contul dumneavoastră a fost transferată integral. Confirmarea operațiunii este atașată.”
Am deschis fișierul și am văzut suma — opt milioane. Inima parcă s-a oprit. Am citit iar și iar. Abia atunci am înțeles definitiv: tranzacția trecuse. Camionul fusese vândut. Banii plecaseră.
Mă învârteam prin cameră ca în cușcă. Voiam să-l sun pe Mihai, dar nu puteam. Ce să-i spun? „Iartă-mă, ți-am vândut viața pentru niște vorbe frumoase?”
Nu puteam respira.
Seara m-am dus la recepție.
— Îl cunoașteți pe Farid? am întrebat.
Fata cu eșarfă m-a privit mirată:
— Ce număr de cameră?
Nu știam. Nu știusem niciodată unde locuiește. El venea mereu la mine. Mereu el.
Și atunci totul a devenit limpede.
Am ieșit afară. Aerul era fierbinte, mirosea a praf și benzină. Oamenii treceau pe lângă mine — bronzați, fericiți, grăbiți. Eu stăteam singură în mijlocul unui oraș străin, unde nimeni nu știa că tocmai pierdusem totul.
Picioarele m-au dus singure la mare. M-am așezat direct pe nisip. Valurile veneau spre mine, parcă șoptind: „Tu ai ales drumul acesta.”
Am plâns până la răsărit. Nisipul mi se lipea de față, de păr, de lacrimi. Când soarele a urcat, m-am întors la hotel și am cumpărat primul bilet spre casă.
Înainte de plecare am deschis valiza și am găsit amuleta. Piatra verde împotriva deochiului. Am ținut-o în palmă până când răceala metalului s-a transformat în furie. Apoi am ieșit pe balcon și am aruncat-o cât am putut de tare. A lovit dalele de piatră și s-a spart în trei bucăți.
— Na, Farid, am șoptit. Na-ți norocul.
Apoi am închis valiza și am plecat spre aeroport.
În avion nu puteam plânge. Lângă mine stăteau turiști care râdeau și vorbeau despre cumpărături. Eu priveam prin hublou. Jos, luminile din Abu Dhabi se pierdeau, transformându-se într-o risipă lucioasă.
Orașul care îmi promisese miracolul devenise un deșert din sticlă și minciună.
În piept creștea un singur sentiment — frica. Frica întoarcerii. Frica mărturisirii. Frica de mine însămi. Știam că adevărata groază mă aștepta acasă.
Avionul a aterizat sub un cer cenușiu de dimineață. Zăpadă, vânt, miros de kerosen. Totul părea străin, de parcă nu mă întorsesem acasă, ci în viața veche din care încercasem să fug.
Când ușile autobuzului s-au deschis, frigul m-a lovit peste față. După arșița orientală, iarna de acasă părea o condamnare. Gara, taxiul, drumul — toate s-au amestecat într-o ceață gri. Șoferul tăcea. Eu priveam casele acoperite de zăpadă, iar inima îmi bătea surd, ca înainte de judecată.
Casa m-a primit cu tăcere. Pe pervaz era o cană în care ceaiul se uscase demult. Mirosea a stătut și a dor. Am pus valiza jos și m-am așezat pe un scăunel.
— Ei, Elena s-a întors, am spus cu voce tare.
Din basm în realitate.
Mihai trebuia să vină a doua zi. Știam că nu voi putea ascunde mult adevărul, dar tot trăgeam de timp. M-am spălat, m-am schimbat, mi-am făcut ceai. Mâinile îmi tremurau ca ale unei bătrâne.
Seara a sunat telefonul. Vocea lui era obișnuită, răgușită, obosită:
— Salut, Lena. Sunt în parcare. Mâine ajung acasă.
— Bine, Mihai, am șoptit.
— La tine e totul în regulă?
— Da. În regulă.
Am închis și am izbucnit în plâns. El nu știa nimic. Iar eu știam deja că a doua zi viața lui se va prăbuși.