Înainte să adorm, am deschis telefonul. Mesaj nou de la Farid: „Mi-ai schimbat dimineața. Mâine îmi vei schimba viața.”
Am zâmbit, fără să știu că vorbele acelea aveau să devină curând o profeție înfricoșătoare.
Dimineața următoare m-am trezit fericită. În cap îmi suna încă muzica de pe iaht, pielea își amintea atingerea lui. M-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut: ochi strălucitori, obraji roz, de parcă mă trezisem dintr-un somn așteptat toată viața.
Farid a venit după prânz. Ținea o cutie legată cu panglică.
— Cadou, a spus. Pentru inspirația mea.
Înăuntru era o rochie. Turcoaz, ușoară, sclipitoare ca apa în soare.
— Seamănă cu tine, a spus. Delicată, dar puternică.
Nu știam ce să răspund. Eram obișnuită să dau, nu să primesc.
M-a dus într-un restaurant pe acoperiș. Vântul mirosea a iasomie, orașul strălucea la picioarele noastre ca o mare de lumini. Pe masă erau lumânări, cristal, argint. Totul era atât de frumos încât părea ireal.
— Spune-mi, Elena, a întrebat el încet, la ce visezi?
— Nu știu. Poate la liniște. La o casă unde cineva mă așteaptă.
— Deci la iubire?
— Toți vor iubire.
El a dat din cap:
— Și stabilitate. Fără bani, iubirea obosește repede.
A spus-o aproape în treacăt. Dar fraza a rămas prinsă în mine.
— Ești o femeie puternică, a continuat. Sigur ai ceva al tău. Ceva de valoare.
— Nu. Sunt bucătăreasă la școală. Soțul e șofer de tir. Trăim modest.
A zâmbit:
— Modestia împodobește omul, dar nu-l hrănește. Dacă ar exista o șansă să investești bani și să-i înmulțești, ai risca?
Am ridicat din umeri:
— Nu știu. Mai degrabă nu.
— Pentru că te temi, a spus el blând. Uneori trebuie doar să crezi, nu să numeri.
Apoi a schimbat ușor subiectul, ca și cum nu rostise nimic important. Dar în mine se trezise deja curiozitatea.
Seara m-a dus iar pe o platformă de observație. Orașul se întindea dedesubt, strălucind ca o risipă de diamante. Farid mi-a luat mâna.
— Toate acestea le-au construit oameni curajoși. Cei care se tem rămân jos. Cei care cred urcă.
Am dat din cap. Știa să vorbească astfel încât cuvintele obișnuite deveneau revelații.
Târziu, noaptea, m-a adus la hotel.
— Mâine vreau să-ți arăt lumea mea. Cea adevărată.
— Cum e ea?
— Vei vedea. Doar ai încredere.
Toată noaptea nu am putut dormi. Aveam în fața ochilor iahtul, luna, ochii lui, brățara de aur. M-am surprins așteptându-i telefonul mai mult decât propria respirație.
Dimineață telefonul a sunat, iar eu am răspuns imediat.
— Bună dimineața, Elena. Îmbracă-te frumos. Astăzi ești oaspetele meu de onoare.
Am plecat în afara orașului. La margine se ridica o vilă albă, cu coloane, piscină și grădină. La poartă stăteau paznici, mașini scumpe. Totul arăta ca în filme.
— E parte din proiectul meu, a spus Farid. Bag bani aici. Vreau să construiesc o rețea de hoteluri. Dacă reușesc, într-un an voi fi printre cei mai bogați.
Vorbea sigur, ca un om care știe exact încotro merge. Eu priveam vila și mă gândeam: iată măreția. Îmi arăta acte, scheme, planuri, fotografii. Nu pricepeam mare lucru, dar dădeam din cap, ascultam și, ciudat, mă simțeam mândră. Parcă visul lui devenise deja și al meu.
— Există parteneri, a spus. Un străin, dar au apărut probleme cu banii. Băncile nu au încredere, actele se întârzie…
A oftat greu.
— Uneori mă gândesc: dacă ar fi lângă mine un om care să creadă și să ajute, totul s-ar așeza.
Am tăcut. Nu cerea direct, dar aluzia rămăsese în aer.
Când ne-am întors în oraș, Farid mi-a dăruit un colier.
— Ca să știi că prețuiesc faptul că ești lângă mine.
Am zâmbit și n-am observat când m-am obișnuit cu darurile, promisiunile și privirile. Devenisem parte din basmul lui. Doar că nu înțelegeam că în fiecare basm există și un balaur.
Cu fiecare zi, Farid se apropia de mine ca soarele de care nu te poți feri. Nu-mi mai imaginam dimineața fără telefonul lui, seara fără vocea lui. Telefonul devenise ușa spre altă viață.
„Bună dimineața, steaua mea. Te-ai gândit la mine? Fără tine marea nu respiră.”
Reciteam mesajele ca pe un leac împotriva singurătății.
Dar, odată cu căldura, au apărut și umbre. Farid a început să dispară tot mai des. Ba întâlnire cu investitori, ba drum în afara orașului, ba documente urgente. Eu scriam, iar el răspundea scurt: „Îți explic mai târziu. Ai încredere.”
Când apărea, era ca înainte. Ochii îi străluceau, râsul era ușor, pe încheietura mâinii îi luceau ceasuri noi. Nu întrebam de unde le avea. Nu voiam să stric vraja.
Într-o seară m-a invitat la Emirates Palace. Stăteam la intrare și nu-mi credeam ochilor: uși aurite, marmură, fântâni, miros de apă de trandafiri. Nu văzusem niciodată atâta lux.
— Aici am purtat negocieri când lucram cu șeicul Hamdan, a spus Farid nepăsător. Acum mă gândesc să deschid o direcție nouă.
Am luat cina într-un restaurant plin de lumină. În pahare sclipea băutura, dincolo de geam orașul ardea. El vorbea despre afaceri, parteneri, contracte. Eu aproape nu înțelegeam nimic, dar îi prindeam fiecare privire.
— Elena, a spus deodată, știi de ce lângă tine sunt liniștit?
— De ce?