— Este vărul meu, a spus Farid. Bem un ceai, apoi te duc înapoi.
Am stat la umbră și am băut ceai dulce cu mentă. Bărbatul aproape nu vorbea, doar întreba uneori ceva în arabă. Eu nu înțelegeam, dar simțeam priviri asupra mea — respectuoase, însă prudente. În piept îmi creștea o senzație stranie: parcă nu eram la o întâlnire, ci în mijlocul unei povești străine.
Când soarele a început să coboare, Farid a propus să mai rămânem.
— Apusul aici e special. O clipă — și lumea se naște din nou.
Stăteam pe vârful unei dune. Vântul îmi bătea în față, nisipul sclipea auriu. El s-a apropiat, m-a cuprins de umeri, iar eu nu m-am tras înapoi. În mine totul s-a strâns și s-a topit în același timp.
— Elena, a șoptit el, înțelegi ce simt?
Am tăcut.
— Mi se pare că am găsit ceea ce căutam.
M-a sărutat. Blând, cu grijă, de parcă se temea să nu mă sperie. Buzele lui miroseau a mentă și soare. Inima îmi bătea ca și cum alerga prin nisip. Dar în adânc tot s-a mișcat frica. Prea frumos. Prea perfect. Lumea nu poate fi așa.
Pe drumul înapoi a tăcut. Privea șoseaua, strângând volanul tare. Am întrebat:
— E totul bine?
— Da. Mă gândesc. Am niște treburi mari. Un proiect. Poate ai putea să mă ajuți.
M-am încordat.
— Cum?
A zâmbit scurt:
— Îți spun altădată. Acum nu e momentul să vorbim despre bani.
Cuvântul „bani” mi-a alunecat rece pe spate. Dar el a zâmbit, mi-a atins mâna, și neliniștea s-a risipit iar.
La hotel, Farid mi-a deschis portiera de parcă nu se întâmplase nimic neobișnuit.
— Ai încredere în mine, Elena? a întrebat încet.
— Cred că da.
— Atunci nu te teme. Uneori destinul cere un pas în întuneric.
Fraza aceea m-a străpuns.
Când am rămas singură, camera era prea tăcută. Mi-am scos amuleta, am pus-o pe masă și m-am uitat la piatra verde. Licărea ca un ochi de șopârlă. Am aprins televizorul ca să-mi acopăr gândurile, dar vorbele în arabă păreau prea puternice.
Apoi am luat telefonul și am deschis conversația. Zeci de mesaje: „Dormi? Ești minunată. Amintește-ți, sunt aproape.” Totul părea sincer. Poate mă speriam degeaba?
M-am întins, dar somnul nu venea. Afară orașul vuia, iar în cap suna vocea lui: „Uneori destinul cere un pas în întuneric.” Nu știam că pasul fusese deja făcut.
Zilele următoare m-au prins ca un vârtej. Nu mai deosebeam dimineața de seară. Farid apărea parcă din aer: ba trimitea în cameră un buchet de crini albi, ba mă chema la plimbare, ba suna la prânz doar ca să spună: „Mă gândesc la tine.”
Știa să găsească vorbe. Fiecare frază a lui suna ca și cum nimeni în lume nu o mai rostise vreodată. Și eu credeam. Râdeam, răspundeam, îmi dădeam din nou cu ruj, alegeam rochii, probam bijuterii. Cu fiecare întâlnire mi se părea că întineresc.
Într-o zi m-a dus la mare. Nu pe plaja turiștilor, ci acolo unde la chei stăteau iahturi albe. Soarele se reflecta orbitor în apă, aerul mirosea a sare și benzină.
Farid s-a oprit lângă un iaht și a spus:
— Astăzi este doar al nostru.
M-am fâstâcit:
— L-ai închiriat?
— Cum aș fi putut să te las să privești marea numai de pe mal? a răspuns și mi-a întins mâna.
Am urcat pe punte. Iahtul s-a legănat ușor, motorul a pornit, iar orașul a început să se depărteze. Marea era atât de albastră încât îmi venea să plâng. Vântul îmi răscolea părul, rochia mi se lipea de trup, iar înăuntru simțeam o ușurare de parcă lepădasem zeci de ani.
Farid stătea lângă mine, în cămașă albă, fără ochelari. Ochii lui întunecați străluceau. În ei se reflectau soarele și eu.
— Semeni cu o femeie dintr-o legendă veche, a spus. A venit la mare și și-a schimbat destinul.
— Și cum s-a terminat legenda?
— A găsit iubirea.
A spus-o atât de simplu, de parcă era vorba despre ceva inevitabil.
Am băut ceai cu mentă, am mâncat curmale. El îmi vorbea despre prieteni, afaceri, o tranzacție care putea schimba totul. Îl ascultam fără să pătrund bine sensul, vrăjită de vocea lui.
Când soarele a început să apună, a pornit o muzică domoală. Melodia arabă se întindea ca respirația deșertului. Apoi m-a invitat la dans. M-am rușinat, dar el m-a cuprins sigur și blând. Inima îmi bătea în ritm.
— Știi, Elena, a spus, privindu-mă în ochi, am văzut multe femei, dar tu ești altfel. În tine e curățenie.
— Nu vrei nimic în afară de sentiment? am șoptit.
— Ce e rău în sentiment? Nimic. Doar că ne face vulnerabili.
Vorbele acelea mi-au trecut rece peste piele. Dar Farid zâmbea deja, ca și cum nu spusese nimic aparte.
Când iahtul s-a întors în port, cerul era violet, iar deasupra apei atârna o lună enormă. M-a dus la hotel, a coborât din mașină, mi-a deschis portiera și mi-a dat mâna.
— Astăzi ai fost regina mea, a spus încet. Mâine îți voi arăta ceva deosebit.
În cameră am stat mult lângă fereastră. Valurile veneau spre țărm, undeva departe luminile clipeau. În mână țineam brățara pe care mi-o dăduse la despărțire. Subțire, aurie, cu o piatră mică. Frumoasă. Prea frumoasă.
Mi-am amintit de Mihai: palmele lui aspre, tăcerea, mirosul de drum. Și deodată am simțit vină. Nechemată, rece ca nisipul nopții. Dar lângă ea era dulceață. Pentru prima dată după ani mă simțeam dorită, necesară, vie.