— Am obosit să fiu invizibilă, am spus încet.
— Acum nu mai ești invizibilă, a răspuns el. Ești o femeie pe care lumea o vede.
Cuvintele lui au sunat ca muzica.
Am mers mult, am vorbit despre toate și despre nimic: filme, mâncare, țări în care nu fusesem niciodată. El râdea, iar eu râdeam cu el, simțindu-mă mai ușoară ca oricând.
Apoi am urcat pe o platformă de observație. Orașul se întindea jos, ca o mare de lumini. Turnurile ardeau, mașinile se trăgeau pe șosele ca niște fire lucioase, totul părea fără sfârșit.
— Vezi, a spus Farid, locul acesta te învață să visezi.
Priveam în jos și simțeam cum mi se încleștează degetele. Aș fi vrut să mă țin de mâna cuiva, ca să nu cad în hăul acela sclipitor. El s-a apropiat.
— Elena, a șoptit.
Am ridicat ochii. Pentru o clipă au dispărut orașul, zgomotul, înălțimea. A rămas doar privirea lui.
— Mulțumesc, am spus.
— Pentru ce?
— Pentru că mi-ai amintit că sunt încă vie.
Mi-a atins mâna ușor, ca și cum verifica dacă sunt reală. Și atingerea aceea a fost de ajuns ca totul să se răstoarne în mine.
Târziu în noapte m-a dus la hotel.
— Pe mâine, a spus. Dimineața aduce culori noi.
— Pe mâine, am repetat.
Când ușile liftului s-au închis în urma lui, am rămas în fața oglinzii și m-am gândit: „Nu e bine.” Dar o altă voce a șoptit imediat: „Dar dacă e șansa ta?”
Dincolo de geam, orașul vuia, iar în vuietul acela auzeam o chemare. Chemarea unui destin de care nu mai puteam să mă întorc.
Dimineața următoare mirosea a cardamom și mare. M-am trezit înaintea alarmei, de parcă trupul știa că astăzi se va schimba ceva. Jos orașul fremăta, claxoanele sunau, pescărușii țipau, iar inima mea bătea nerăbdătoare.
Farid m-a sunat când abia terminasem cafeaua.
— Bună dimineața, regina mea, a spus el într-un fel care transforma un salut obișnuit în compliment. Ce planuri ai?
— Doar odihnă.
— Atunci astăzi eu sunt odihna ta. Pregătește-te, ajung în jumătate de oră.
M-am zăpăcit, dar am acceptat.
Îl ascultam vrăjită. Vocea lui suna ca o melodie. Părea că până și soarele luminează altfel când el e aproape.
Am ajuns într-o cafenea mică de lângă mare. Mirosea a pește prăjit, pâine proaspătă și cafea. Farid a comandat singur, sigur pe el și firesc.
— Gustă, a spus, împingând spre mine o farfurie cu desert auriu. Curmale și nuci. Se spune că aduc noroc.
Am gustat și am râs:
— E foarte dulce.
— Ca tine, a răspuns el.
În ochii lui a pâlpâit o flacără.
După prânz am mers pe plajă. Valurile se rostogoleau leneș, cerul devenise moale, sidefiu. El vorbea despre bogăție, despre oameni care aleargă după aur și se pierd pe ei înșiși.
— Dar tu? l-am întrebat. Tu te-ai găsit?
A zâmbit într-o parte:
— Încă mă caut. Poate astăzi sunt mai aproape decât ieri.
Simțeam că între noi se naște ceva periculos. Lumea se strânsese până la sunetul pașilor lui și căldura mâinii care îmi atingea din când în când palma. La un moment dat s-a oprit și s-a uitat la mine.
— Elena, știi de ce sunt lângă tine?
Am clătinat din cap.
— Pentru că nu ești ca celelalte. Aici sunt multe femei — strălucitoare, zgomotoase, flămânde după atenție. Tu ești adevărată. Știi să asculți. Ești vie.
Am zâmbit, dar ceva m-a înțepat înăuntru. Prea frumos. Prea neted. A simțit îndoiala mea și s-a apropiat.
— Nu te teme. Nu vreau nimic în afară de încrederea ta.
Seara m-a adus înapoi și, la despărțire, mi-a întins un săculeț mic.
— Este o amuletă, a spus. Împotriva deochiului. Să ai noroc.
Înăuntru era o piatră verde-deschis, translucidă.
— Mulțumesc, am șoptit.
— Poart-o, a adăugat. Să-ți amintească de mine.
Când am urcat în cameră, mâinile îmi tremurau. Am pus amuleta pe noptieră și am privit-o mult timp. Pe de o parte era bucurie, ca și cum destinul îmi dăduse a doua șansă. Pe de altă parte era neliniște, tulbure ca o umbră sub apă.
Telefonul a luminat: „Noapte bună, taina mea din nord.”
Am zâmbit, dar în mine s-a mișcat îndoiala. De ce taină? De ce nu doar femeie?
Înainte să adorm, mi-am pus amuleta la gât. Piatra îmi răcea pielea. Era frumoasă, dar străină, ca dintr-o viață care nu-mi aparținea. Afară orașul vuia. Iar în întuneric, sub zgomotul valurilor, m-am întrebat pentru prima dată: „Ce știu eu, de fapt, despre omul acesta, în afară de zâmbetul lui?”
A doua zi m-a sunat din nou.
— Elena, astăzi îți arăt cerul mai aproape decât l-ai văzut vreodată.
— Ești un om plin de mistere, Farid.
— Nu. Doar îmi place când femeile zâmbesc.
A venit cu un SUV alb. Abia am apucat să îmbrac o rochie ușoară și să ascund amuleta sub ea. Pe drum mi-a povestit despre munți, legende vechi ale deșertului, pietre care păstrează memoria. Vocea lui mă legăna, timpul se topea.
După o oră am ieșit din oraș. Drumul se pierdea în nisip, orizontul tremura de căldură. Părea că pământul însuși respiră sub soare.
— Aici este alt Abu Dhabi, a spus Farid. Fără sticlă și strălucire. Aici totul e adevărat.
M-a condus pe o potecă îngustă printre dune. Vântul îmi agita rochia, părul mi se lipea de față, nisipul scârțâia sub pași. În depărtare se vedeau corturi beduine. Lângă unul dintre ele stătea un bărbat în haine lungi. A ridicat mâna în semn de salut.