M-am trezit înainte de răsărit. Aerul din cameră era dulce, parcă adunase sarea mării și iasomia. Inima îmi bătea repede, de parcă știa înaintea mea că ziua va fi specială. Cu o zi înainte, Farid spusese: „Îți voi arăta adevăratul Abu Dhabi.” Toată dimineața, cuvintele acelea au sunat în mine ca o vrajă.
La micul dejun am coborât într-o rochie albă, pe care o păstrasem pentru o ocazie deosebită. Mi-am aranjat părul, mi-am colorat puțin buzele. Și, pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit nu angajată la cantină, nu soția unui șofer de tir, ci femeie.
În oglinda liftului am văzut un chip în care apăruse ceva nou. Așteptare.
Farid mă aștepta la intrarea hotelului. Purta o cămașă albă, pantaloni lejeri și ochelari închiși. Când m-a văzut, a zâmbit:
— Astăzi semănați cu răsăritul.
M-am înroșit și am plecat ochii.
— Unde mergem?
— Întâi în cartierul vechi, acolo unde s-a născut orașul meu. Apoi va fi o surpriză.
Mergeam pe bulevarde largi, iar Farid îmi povestea despre fiecare clădire ca și cum ar fi fost vie. Vocea lui era moale, catifelată, voce de om căruia îi place să fie ascultat. Eu ascultam, iar tot ce vedeam devenea mai strălucitor.
Cartierul vechi era ca un labirint. Străduțe înguste, uși sculptate, miros de mirodenii, ceai, țesături, aur, râsete. Farid mi-a cumpărat o băutură rece cu curmale și a spus:
— Aici totul e adevărat. Fără măști. Ca dumneavoastră.
Nu am știut ce să răspund. Am zâmbit doar.
Apoi m-a dus într-un mic muzeu. În vitrine de sticlă erau nisipuri de mai multe nuanțe — de la alb până la caramel.
— Vedeți? a spus Farid. Chiar și nisipul poate fi diferit. Unul pare banal, altul strălucește în soare.
— Eu ce fel de nisip sunt? am întrebat în glumă.
M-a privit atent, ușor mijind ochii:
— Cel care strălucește. Doar că ați uitat de mult asta.
Cuvintele lui mi-au intrat direct în inimă. Pentru prima dată după ani, cineva se uita la mine nu ca la o umbră obișnuită.
După prânz m-a dus la mare. Nu erau turiști acolo, doar un țărm pustiu, vânt fierbinte și nisip care cânta sub pași. Am mers în tăcere. Apoi Farid a spus:
— Știți de ce v-am invitat?
— De ce?
— Sunteți rară. În ochii dumneavoastră sunt și tristețe, și putere.
M-am întors, ca să nu vadă cum îmi tremură buzele. Vorbele lui erau dulci și înfricoșătoare în același timp.
Am stat pe nisip și am privit apusul. Marea se colora în roșu și aur. Soarele cobora încet, ca într-o legendă veche. El vorbea despre viață, destin, curaj. Eu ascultam și mă întrebam: chiar mi se întâmplă mie asta?
Când m-a adus la hotel, se întuneca deja. La ușă s-a aplecat spre mine și a șoptit:
— Mâine îți voi arăta orașul noaptea. Atunci stelele sunt mai aproape decât par.
Am dat din cap. Vocea nu mă mai asculta.
În lift mi-am privit reflexia. Ochii îmi luceau, obrajii ardeau. Înțelegeam că trecusem o graniță nevăzută și că înapoi nu mă voi mai întoarce.
În noaptea aceea nu am putut dormi mult timp. De pe balcon veneau zgomotul străzii, mirosul condimentelor, vuietul marelui oraș. În piept locuia o frică ușoară, iar sub ea o bucurie aproape copilărească: „Sunt vie. Simt din nou.” Și undeva adânc șoptea: „Ai grijă, Elena. E prea frumos ca să fie adevărat.”
Seara, când soarele s-a ascuns după turnuri, Farid mi-a trimis mesaj: „Fii gata la nouă. Noaptea iubește surprizele.”
L-am citit de mai multe ori. Inima îmi bătea nebunește. Cuvântul „noapte” nu mai era un moment al zilei, ci o promisiune.
Am ales mult rochia. Cea albă părea prea simplă, cea roșie prea îndrăzneață. Până la urmă am îmbrăcat una turcoaz, ușoară, curgătoare. Mi-am lăsat părul liber, mi-am pus cerceii de chihlimbar. Când am ieșit în fața hotelului, Farid mă aștepta lângă o mașină de culoarea nisipului luminat de lună. A făcut o plecăciune ușoară:
— Astăzi sunteți mai frumoasă decât orașul.
Am râs:
— Nu exagera.
— Eu nu exagerez niciodată, a răspuns calm.
Am mers pe autostrada nopții. Luminile turnurilor se reflectau în geam, șoseaua lucea ca o oglindă. În aer era ceva de sărbătoare: muzică, râsete, miros de condimente și benzină. Abu Dhabi noaptea părea o ființă vie — strălucitoare, amețitoare, care respira.
Farid m-a dus în portul vechi. Apa era întunecată ca petrolul, iar luminile se oglindeau în ea de parcă stelele căzuseră în mare. La chei se legănau iahturi, cromul sclipea, felinarele împrăștiau lumină moale, valurile șopteau la mal. A cumpărat două pahare cu vin fără alcool și mi-a întins unul.
— Orașul acesta seamănă cu o femeie, a spus el. Ziua strălucește, iar noaptea își arată secretele.
Am zâmbit:
— Iar tu pari bărbatul care adună secretele?
A râs:
— Nu. Eu doar știu să ascult.
Am tăcut puțin. Apoi m-a întrebat:
— Spune-mi despre tine. Cine ești cu adevărat?
M-am pierdut. Aș fi vrut să spun ceva frumos, dar cuvintele s-au blocat.
— Sunt doar Elena. Gătesc la cantina unei școli.
El a clătinat din cap:
— Nu cred. În ochii tăi e prea mult foc pentru o simplă bucătăreasă.
Mi-am coborât privirea. Stătea aproape, mirosea a parfum condimentat și mare. În mine s-a mișcat ceva uitat de mult.