Mi-am scos pantofii, am pășit desculță pe podeaua răcoroasă și am ieșit pe balcon. Jos, orașul vuia: mașini, muzică, glasuri. Am ridicat mâinile, de parcă aș fi vrut să îmbrățișez lumea întreagă, și am șoptit:
— Îți mulțumesc, Doamne, că am ajuns aici.
Apoi am stat mult în fața oglinzii. Femeia din ea părea necunoscută: obrajii îi prinseseră culoare, ochii îi străluceau, părul îi scăpase din coafură, dar era viu. I-am zâmbit stângaci, aproape ca o fată.
Seara am coborât la piscină. Apa licărea sub felinare. În jur râdeau străini, cineva bea cocktailuri. Eu am comandat suc, m-am așezat deoparte și doar am privit. Înăuntru totul fremăta de încântare și neliniște. Iată viața. Adevărata viață.
Telefonul a vibrat. Mesaj de la Mihai: „Cum ești? Totul bine?”
M-am uitat mult la ecran, apoi am scris: „Da, ca de obicei. Serviciu, casă.” Și am oprit sunetul.
Noaptea am ieșit afară. Orașul m-a întâmpinat cu miros de mirodenii, căldură umedă și o lună uriașă deasupra apei. Mergeam pe faleză, pe lângă vitrine în care luceau bijuterii de aur și rochii de mătase, și mă gândeam: am făcut bine. Cu fiecare pas, viața de dinainte se îndepărta. Zilele cenușii, oalele, tăcerea, discuțiile fără miez — toate rămâneau undeva în urmă.
Aici nimeni nu știa că sunt bucătăreasă. Aici eram doar o femeie căreia i se deschidea o viață nouă.
Nu știam încă faptul că, în aceeași noapte, soarta începuse deja să-și țeasă plasa subțire. Eu mergeam pur și simplu, iar vântul cald din Abu Dhabi îmi răvășea părul, de parcă îmi șoptea:
— Bine ai venit, Elena.
A doua zi, totul părea continuarea visului. Soarele lovea în geam, parcă spunând: „Ridică-te, viața ta începe.” Am coborât la micul dejun. Bufetul suedez era plin de mâncare, mirosea a scorțișoară, cafea și pâine proaspătă. În jur stăteau turiști — tineri, siguri pe ei, gălăgioși. Nimeni nu mă băga în seamă, iar asta îmi dădea o libertate ciudată. Puteam fi oricine.
După masă am mers la mare. Nisipul îmi ardea tălpile, dar chiar și asta îmi plăcea — dovada că eram acolo cu adevărat. Valurile veneau blând peste picioarele mele și fiecare parcă spăla oboseala anilor trecuți. Stăteam cu apa până la genunchi și șopteam:
— Elena, ai reușit.
Soarele urca tot mai sus, aerul se îngroșa de căldură. În jur erau fete suple în costume de baie, bărbați bronzați, țipete de pescăruși și miros de sare. Mă simțeam oaspete într-un paradis străin, dar, ciudat, nu mă simțeam în plus.
Când m-am întors la hotel, am găsit un mesaj de la fiica mea: „Mamă, unde ești? De ce nu suni?”
I-am răspuns: „Mă odihnesc, sunt bine”, și am adăugat un emoticon. Primul după mult timp.
După-amiază am plecat la bazar. Voiam să cumpăr suveniruri, ceva frumos, ceva de dus acasă. Piața fremăta ca inima vie a orașului. Negustorii zâmbeau, strigau prețuri, întindeau mâinile. Aerul era dens de vanilie, mosc, fructe și nuci prăjite.
Mă plimbam printre tarabe, privind brățări de aur și eșarfe de mătase. La un stand m-am oprit. Cerceii de chihlimbar mi-au amintit de tinerețe.
Vânzătorul era brunet, cu pielea măslinie și ochi ca într-un film vechi. Mi-a vorbit în română cu un accent moale:
— Cercei frumoși pentru o femeie frumoasă.
M-am rușinat:
— Eu doar mă uit.
— Să te uiți este deja începutul alegerii, a zâmbit el.
Am râs fără să vreau. S-a prezentat:
— Farid. Dumneavoastră de unde sunteți?
— Din nordul României, am răspuns.
— Pământ rece, femei cu inimă fierbinte, a spus el, clipind șugubăț.
Mi-au ars obrajii. Dar vorbele lui nu aveau grosolănie. Era o atenție ușoară, jucăușă, pe care nu o mai simțisem de ani.
Îmi arăta bijuterii și povestea despre fiecare de parcă nu erau cercei și brățări, ci mici istorii. Vocea lui era joasă, caldă, învăluitoare.
— Luați acești cercei, a spus deodată. Cadou.
— Nu, nu se poate.
— Ba se poate. Pentru un zâmbet.
Am luat cerceii. Erau ușori și calzi, de parcă păstrau soarele în ei. I-am mulțumit și am plecat, dar privirea lui am mai simțit-o mult timp pe spate.
Seara, pe balcon, țineam cerceii în palmă și mă întrebam: „De ce a făcut asta? Politețe? Șiretenie de negustor?” Dar în adâncul meu se mișca deja ceva primejdios. Senzația că viața mă privea din nou prin ochii unui bărbat.
A doua zi am mers iar la bazar. Mi-am spus că vreau fructe. Dar în adâncul sufletului știam: sper să-l văd pe Farid.
Era în același loc și a zâmbit ca și cum mă așteptase.
— V-ați întors, a spus încet. Credeam că mă veți uita.
— N-am putut, am răspuns, și m-am speriat de propria sinceritate.
Am vorbit, am râs. El îmi povestea despre oraș, despre deșert, despre oameni care trăiesc altfel. Îl ascultam ca vrăjită. Timpul dispăruse. Când m-am pregătit să plec, mi-a spus:
— Mâine vă arăt orașul adevărat. Nu cel pentru turiști. Sunteți de acord?
Am dat din cap fără să mă gândesc.
În noaptea aceea am stat mult trează. Luna atârna deasupra mării, iar gândurile se roteau: „Ce fac? De ce?” Dar odată cu frica exista și bucurie. În piept suna ceva ca înainte de furtună. Nu știam că sunetul acela era un avertisment.