Și chiar dacă în clipa aceea ar fi intrat cineva și mi-ar fi spus: „Oprește-te, Elena”, nu l-aș fi ascultat. Pentru că, pentru prima dată după atâta vreme, mă simțeam vie.
După ce am cumpărat excursia, lumea parcă s-a luminat. Chiar și clopoțelul școlii suna altfel — mai tare, mai vesel. Duceam oala cu supă pe coridor, iar în mine tremura nerăbdarea. Peste o săptămână urma avionul. Nimeni nu știa nimic: nici colegele, nici prietenele, cu atât mai puțin Mihai.
Uneori zâmbeam fără motiv. Femeile din bucătărie se uitau una la alta:
— Elena, ce-i cu tine de strălucești așa? Ai câștigat la loto?
— Aproape, glumeam eu.
În mine creștea o stare ciudată — bucurie amestecată cu teamă. Biletele și actele le ascunsesem în dulapul din bucătărie, în spatele unei pungi cu mălai. Mihai nu se uita niciodată acolo. Seara le scoteam, le netezeam cu degetele și îmi imaginam: deschid ochii și în jur sunt soare, nisip, mare și o altă eu.
Dar cu cât ziua plecării se apropia, cu atât mai puternic șoptea ceva în mine: „Dacă află?”
Sâmbătă, Mihai s-a întors din cursă. A intrat ca de obicei, obosit, aproape fără să se dezbrace, și-a aruncat geanta lângă ușă și a oftat greu:
— Abia am ajuns. Drumurile sunt praf.
I-am pus masa. A mâncat în tăcere, cu ochii în televizor. Prezentatoarea vorbea despre scumpiri, dar mie nu-mi păsa. Îi priveam fața și simțeam cum mi se strânge inima. Cândva omul acesta fusese totul pentru mine. Acum îmi părea străin.
După cină a întrebat:
— La școală cum e?
— Ca de obicei.
— Aha, a dat el din cap.
Și discuția s-a terminat.
Nici măcar nu a observat că lângă dulap, ascunsă sub o pătură, stătea valiza mea pe jumătate făcută.
Noaptea nu am închis ochii. Mihai sforăia, iar eu ascultam ceasul. Fiecare secundă îmi număra secretul. Frica se încolăcea în piept, dar lângă ea trăia o plăcere stranie, aproape interzisă. Parcă ieșisem deja din cușcă, chiar dacă numai în gând.
Dimineață, el a plecat la parcare și a spus că peste trei zile intră iar în cursă.
— Mă odihnesc puțin și plec din nou, a zis, sărutându-mă pe obraz.
Obrazul mi-a rămas rece. Când tirul a dispărut după colț, am încuiat ușa, m-am sprijinit cu spatele de ea și am râs încet. Râsul mi-a ieșit tremurat, aproape speriat.
În aceeași zi am mers la piață. Mi-am cumpărat o rochie ușoară, o pălărie, ochelari de soare. Vânzătoarea m-a întrebat:
— Plecați în concediu?
— Da, am spus. În Emirate.
A fluierat uimită:
— Asta da plecare.
Am zâmbit. Cuvântul „Emirate” suna atât de plăcut, de parcă în el se ascundea deja biletul spre o altă viață.
Seara am terminat valiza: rochie, costum de baie, cremă de soare, aparat foto, acte. Le-am scris copiilor scurt: „Sunt bine. Plec puțin să mă odihnesc. Nu vă faceți griji.” Unde anume, n-am precizat. Să creadă că merg la mare.
Înainte de culcare am stat pe marginea patului și m-am uitat la valiză. În minte se repeta același gând: „Doar să iasă totul.”
Dimineața am plecat spre oraș, apoi cu autocarul la aeroport. Inima îmi bătea de parcă mă duceam la cel mai greu examen. În sala de așteptare erau voci, anunțuri, miros de cafea, râsete. Mă simțeam ca un fir de nisip printre oamenii aceia. Dar un fir de nisip fericit.
Când s-a anunțat îmbarcarea, am urcat pentru prima dată în viață pe scara unui avion. Dincolo de hublou luminile orașului meu pâlpâiau mici și tremurătoare. Am închis ochii și m-am gândit: „Adio, Elena de la cantina școlii.”
Când avionul s-a desprins de pământ, am înțeles că nu mai exista drum înapoi.
Avionul a aterizat, iar eu am avut senzația că ies dintr-un vis. Prin hublou a năvălit o lumină atât de puternică, de parcă soarele însuși privise înăuntru. Aerul vibra de căldură și, odată cu el, îmi vibra și inima. Pe panou scria: „Abu Dhabi International Airport”.
Am coborât din avion, iar aerul cald mi-a atins imediat fața. Mirosea a condimente, parfumuri scumpe și ceva necunoscut, dulce. Fiecare respirație părea să îmi promită o viață nouă. Mergeam pe coridorul lung, încercând să nu mă pierd printre oameni siguri pe ei, cu valize lucioase și telefoane. Eu eram într-o rochie albastră, cu mâinile tremurânde și ochii plini de lumină.
Am trecut controlul pașapoartelor fără probleme. Un tânăr cu ochi întunecați s-a uitat la fotografie, apoi la mine, și a dat din cap:
— Welcome.
Un singur cuvânt scurt a devenit începutul unei alte realități.
Taxiului parcă îi crescuseră aripi pe autostradă, printre turnuri uriașe, firme luminoase și vitrine de sticlă. Îmi lipeam fruntea de geam. Totul semăna cu o poveste. Clădirile păreau să fi răsărit direct din nisip. Străzile străluceau de curățenie. Când șoferul mi-a spus prețul, m-am zăpăcit puțin, dar am întins banii gândindu-mă: merită.
Hotelul scânteia ca un palat. La recepție, o fată cu eșarfă pe cap mi-a zâmbit:
— Welcome, Mrs. Elena. Your room with sea view.
Am dat din cap, deși nu înțelegeam chiar fiecare cuvânt. „Sea view” a sunat pentru mine ca o vrajă.
Camera era spațioasă: perdele albe, oglinzi, podea rece și vedere spre marea fără capăt. Valurile sclipeau, soarele dansa pe apă. Am deschis fereastra, am inspirat aerul fierbinte și am râs. Cu adevărat. Pentru prima dată după ani.