Noaptea a trecut fără somn. Dimineața stăteam la fereastră și am văzut tirul lui Mihai întorcând spre casă. Inima îmi bătea în tâmple.
A coborât din cabină, s-a întins, a urcat treptele. Când a intrat, în ochii lui a licărit bucurie:
— Elena, te-ai întors! În sfârșit.
A făcut un pas spre mine, dar eu m-am retras.
— Mihai, trebuie să vorbim.
S-a încruntat:
— Ce s-a întâmplat? Ești bolnavă?
— Nu. Mai rău.
I-am spus totul. Nu dintr-odată. Fără să-l pot privi în ochi. Vocea îmi tremura, cuvintele se încurcau. La început a tăcut. Apoi s-a așezat și și-a plecat capul.
Când am terminat, tăcerea a devenit grea, ca pământul peste un mormânt.
— Repetă, a spus.
— Am vândut camionul tău. Era trecut pe numele meu.
— L-ai vândut.
S-a ridicat și m-a privit drept. În ochii lui nu mai era nimic: nici iubire, nici furie. Doar oboseală.
— Cu cât?
— Opt milioane.
— Cui?
— Nu știu.
A râs scurt.
— Groaznic. Nu știi? Adică ai dat opt milioane unui escroc oarecare?
— Nu era escroc. Eu credeam…
— Credeai! a strigat Mihai. Tu toată viața crezi cu orice, numai cu mintea nu! Eu am trăit la volan, prin zăpadă, noaptea, pe drumuri. Pentru ce, Elena? Pentru basmele tale? Pentru vreun frumos din Orient?
Mi-am plecat capul. Lacrimile curgeau, dar nu le ștergeam.
— Iartă-mă…
— E târziu, a spus el. Bag divorț. Iar mai departe să te judece Dumnezeu.
A plecat trântind ușa. Eu am rămas singură. În casă era liniște. Doar ceasul ticăia.
Apoi am mers în dormitor și am scos de pe raft albumul foto. Eram tineri acolo: nunta, copiii, tirul pe fundalul unui cer albastru. Totul părea viața altcuiva, viață pe care mi-o furasem singură.
Seara a sunat fiica mea:
— Mamă, de ce nu răspunzi? Tata a scris că v-ați certat. Ce s-a întâmplat?
Aș fi vrut să-i spun adevărul, dar limba nu m-a ascultat.
— Totul e bine, draga mea. Sunt doar obosită.
M-a crezut. Iar eu am plâns din nou.
Afară ningea încet, de parcă și zăpada obosise de iarna aceea. În cameră era frig, dar nu am pornit căldura. Să mă pătrundă până la os. Poate spăla ce era înăuntru.
Am stat la fereastră până dimineață. Stelele se stingeau, iar eu mă gândeam câte femei stau acum la fel, în întuneric, crezând vorbele altora, dând totul pentru un miraj. Și deodată am înțeles: nu mai vreau să fiu una dintre ele.
După noaptea aceea, casa parcă s-a golit de tot. Până și aerul devenise mai greu. Mihai și-a luat lucrurile. În tăcere, fără scandal. Doar la ușă a spus:
— Nu mă căuta și nu mă suna.
Ușa s-a închis, iar sunetul a semănat cu o explozie.
Am rămas în mijlocul bucătăriei și nu am simțit nimic. Nici durere, nici rușine, nici lacrimi. În mine parcă arsese pământul. Telefonul tăcea. Vecinii șușoteau dincolo de perete. Copiii nu scriau. Tot ce îmi rămăsese: televizorul mic, pisica și o cutie cu documente în care acum era doar gol.
Nu știam cum să trăiesc mai departe.
Locul de la școală l-am pierdut. Directoarea nu mi-a mai prelungit contractul după concediu.
— Înțelegeți și dumneavoastră, doamnă Elena, colectivul trebuie să fie un exemplu…
Înțelegeam. Nimeni nu avea nevoie de o bucătăreasă cu reputație proastă și divorț la activ.
Primele săptămâni am trăit ca în vis. Mă trezeam și nu pricepeam imediat unde sunt. Fierbeam mecanic terci, porneam ceainicul, mă uitam pe geam la copacii cenușii. Lumea amuțise.
Într-o seară am luat telefonul vechi, am deschis conversația și am șters tot. Mesaj după mesaj. Fotografie după fotografie. Degetele îmi tremurau, dar nu m-am oprit. Când ecranul a devenit gol, parcă am respirat pentru prima dată.
A doua zi m-am dus la agenția pentru ocuparea forței de muncă. Femeia de la birou mi-a privit mult formularul.
— Bucătari se caută, dar salariul e mic. La o cafenea din piață, de dimineață până seara, puteți?
— Pot, am răspuns.
Așa a început viața mea nouă.
Cafeneaua era mică: trei mese, un tejghea și miros de aluat prăjit. Proprietara, Daniela, o femeie cu privire aspră, mi-a spus de la început:
— Eu nu cocoloșesc pe nimeni. Muncești bine și e bine. Întârzii, cauți alt loc.
Am dat din cap.
Lucram în tăcere. Făceam colțunași, prăjeam chiftele, spălam podeaua. Seara mă întorceam acasă cu picioarele grele, dar în cap apăruse o liniște ciudată. Nu gol. Mai degrabă pace.
Uneori intrau șoferi de tir, la fel ca Mihai. Se așezau la masă, glumeau, mâncau. Unul m-a întrebat într-o zi:
— Nu cumva soțul dumneavoastră conducea un tir mare pe vremuri?
Am tresărit.
— Nu, am răspuns. Nu mai am soț.
El nu a înțeles nimic, a dat din cap și și-a terminat ciorba.
Noaptea nu dormeam de multe ori. Stăteam întinsă, ascultam vântul și mă gândeam: poți pierde aproape totul, în afară de tine. Și atunci mă speriam, fiindcă și pe mine aproape mă pierdusem.
Într-o seară am intrat într-o biserică. Doar să stau. Nu să mă rog. M-am așezat pe bancă și am închis ochii. Mirosea a tămâie și lumânări, lângă mine o bătrână șoptea o rugăciune. Și deodată dinăuntru s-a ridicat un val. Am plâns încet, fără sunet, dar fierbinte. Tot ce se strânsese luni de zile a ieșit afară.
După aceea a fost mai ușor. Nu bine. Doar mai ușor.