La ieșire s-a apropiat de mine o femeie căruntă, cu ochi buni.
— Nu plânge, fată, a spus. Toate trec. Chiar și rușinea.
Am dat din cap.
— Și dacă nu trece?
— Atunci Dumnezeu îți dă putere să trăiești cu ea.
Vorbele acelea au rămas în mine.
A doua zi am dus la serviciu o plăcintă cu mere. Daniela s-a mirat:
— Ce sărbătoare e?
— Mi-a fost poftă de ceva dulce.
Și, pentru prima dată după mult timp, am zâmbit. Nu din politețe. Dinăuntru.
Primăvara a venit pe nesimțite. Zăpada s-a topit, drumurile s-au umplut de apă, aerul s-a înmuiat. Într-o dimineață, în drum spre muncă, am simțit miros de pământ — umed, viu. Parcă lumea însăși șoptea: încă se poate începe din nou.
În cafenea veneau tot mai mulți oameni. Intrau, mâncau, se plângeau, râdeau. Eu îi ascultam, tăceam, zâmbeam.
Daniela bombănea:
— Elena, umbli ca o umbră. Ai divorțat, gata, trăiește. Altfel arzi pe dinăuntru.
— Am ars deja, răspundeam eu.
Ea pufnea:
— Atunci e timpul să te răcești.
Am început să observ lucrurile simple. Cum cade lumina dimineții pe masă. Cum miroase pâinea proaspătă. Cum aleargă copiii peste drum spre școală. Viața nu era nici miracol, nici pedeapsă. Era pur și simplu viață.
Într-o seară am hotărât să mă tund. Într-o frizerie mică de lângă piață, o fată tânără cu păr mov m-a întrebat:
— Cum tundem?
— Taie tot ce își amintește trecutul, am răspuns.
Ea a râs, dar a făcut-o.
Când m-am văzut în oglindă — păr scurt, privire severă — ceva a făcut clic înăuntru. Parcă vechea Elena, credulă și rătăcită, rămăsese pe podea odată cu șuvițele.
La serviciu au observat imediat.
— Oho, Elena noastră s-a schimbat, a spus Daniela. Mai pune și o rochie veselă și o să cadă bărbații grămadă.
Am zâmbit amar:
— Nu-mi trebuie bărbați. Să stea lumea liniștită deocamdată.
Dar seara, acasă, am scos rochia veche, aceea în care zburasem spre Emirate. Am trecut degetele peste material și, deodată, nu am mai simțit durere. Doar o tristețe blândă, ca după un film al cărui final îl știi deja, dar ale cărui cadre rămân frumoase.
Am început să mă trezesc mai devreme și să ies dimineața la alergat. Nu repede, nu pentru sport. Doar ca să respir. Măturătorii mișcau lopețile, câinii lătrau, oamenii se grăbeau spre muncă. Lumea era vie, iar eu voiam din nou să fac parte din ea.
Într-o zi, în cafenea a intrat o femeie în vârstă. S-a așezat lângă fereastră, a mâncat supă, a tăcut mult, apoi a spus:
— Gătiți gustos. Și dumneavoastră, fată, sunteți bună.
Am zâmbit:
— Mulțumesc. Ne străduim.
— Doar ochii sunt triști. Nu-i nimic, trece. Important e să gătiți cu dragoste, și restul se așază.
Cuvintele acelea simple m-au încălzit mai mult decât toate complimentele lui Farid.
Seara am văzut un anunț: „Cursuri de perfecționare culinară. Program pentru adulți.” Am stat mult în fața lui, apoi am notat numărul. A doua zi am sunat.
— Sigur, veniți, a spus o voce amabilă. Avem program pentru cursanți adulți.
— Am patruzeci și opt de ani, am avertizat.
— Atunci aveți avantajul experienței.
Mi-am cumpărat un caiet nou, un pix, un halat curat. Când am intrat în sală, am simțit emoție ca o școlăriță.
Profesorul tânăr a zâmbit:
— Bine ați venit, doamnă Elena. Începem cu bazele bucătăriei profesionale.
Scriam, ascultam, notam. Fiecare cuvânt se așeza pe inimă de parcă îmi cosea rana.
Seara, întorcându-mă acasă, m-am oprit în fața unei vitrine. În reflexie era o femeie cu păr scurt, ochi obosiți, dar vii. Mi-am spus încet:
— Ai supraviețuit. Asta înseamnă că poți trăi mai departe.
Acasă am pus ceainicul, am tăiat mere și am scos vechiul caiet cu rețete. Pe prima pagină scria: „Viața e ca ciorba: cu cât ai mai multă răbdare, cu atât iese mai bună.”
Am râs. Și, pentru prima dată, râsul nu mai avea amărăciune.
A trecut aproape un an. Primăvara a venit din nou — luminoasă, sonoră, cu miros de flori și pământ ud. Până și aerul părea altfel. Mergeam pe stradă, iar soarele, pentru prima dată după mult timp, nu mă mai ustura la ochi, ci mă mângâia.
Viața mea devenise simplă ca pâinea. Trezirea la șase, drumul spre muncă, mirosul aluatului, murmurul conversațiilor, oboseala de seară. Dar în simplitatea aceasta apăruse gust. Gustul acela al vieții pe care îl pierdusem când alergasem după un miraj lucios.
Cafeneaua devenise cunoscută. Aveam clienți obișnuiți, glume, vorbe bune. Daniela bombănea mereu:
— Elena, ar trebui deschis al doilea punct. A apărut scânteie în tine.
Eu râdeam:
— Nu e scânteie, e vârstă. Vârsta înseamnă să nu mai visezi.
— La tine pare că abia ai început.
Și avea dreptate. Visam din nou. Dar altfel. Fără iluzii, fără lacrimi, fără promisiunile altora.
Seara îmi notam rețete. Uneori inventam feluri cu nuanțe orientale. Într-o zi am pus curmale într-o plăcintă. Daniela m-a întrebat:
— Ce ciudățenie mai e și asta?
— Amintiri, am răspuns.
Amintirile nu mai ardeau. Deveniseră ca mirodeniile: puțin amare, dar dau gust.
Într-o zi a intrat în cafenea un bărbat de vreo cincizeci de ani. Obosit, cu ochi buni. A comandat ciorbă și colțunași. A mâncat în tăcere, apoi a ridicat privirea: