M-am dus la bancomat și am scos o parte din bani. Cei strânși pentru vis, pentru drum, pentru mine. Îmi tremurau mâinile. În cap vuia: „Este doar un împrumut. Îi va da înapoi.”
Seara ne-am întâlnit la o cafenea de lângă mare. Karim era încordat, dar când m-a văzut a zâmbit.
— Ești un înger, a spus încet când i-am întins plicul. Nu voi uita niciodată.
— Am încredere în tine, am răspuns.
Mi-a atins obrazul:
— Nu e sfârșitul, Ana-Maria. E începutul. Curând se va schimba totul.
Vorbea despre viitor, despre o casă la mare, despre un restaurant unde eu aveam să fiu stăpână. Cuvintele lui îmi amețeau mintea ca un vin dulce. Când a plecat, n-am simțit ușurare, ci gol. În piept se făcuse liniște și teamă. Marea murmura ca și cum știa mai mult decât mine.
Încă nu înțelegeam: în clipa aceea făcusem un pas de la care nu mai puteam da înapoi.
Au trecut câteva zile, iar Karim a redevenit cel de dinainte: calm, sigur, chiar vesel. Banii parcă se evaporaseră. Nicio chitanță, nicio dovadă. Jura că totul este sub control. Eu voiam să cred. Și credeam. Pentru că altfel ar fi trebuit să recunosc că am fost proastă.
Mă ducea din nou la restaurante, îmi dădea flori, glumea, îmi spunea „Ana mea dintre stele”. Râdeam și încercam să nu mă gândesc la frica subțire care se cuibărise în mine. Lipicioasă, ca o umbră în spate.
Într-o seară, pe faleză, s-a oprit brusc:
— O formalitate. O procură temporară. Pentru o singură tranzacție. Trebuie să trecem o parte din capital prin țara ta. E nevoie de cineva cu cetățenie română. Numai tu mă poți ajuta.
Vorbea repede și sigur, ca și cum totul era evident. Nu înțelegeam detaliile, dar auzeam esențialul: avea nevoie de ajutor.
— Karim, nu sunt sigură că pot.
— Poți orice, m-a întrerupt blând. Este un semn de încredere între noi.
A scos o tabletă și mi-a arătat documente. Rânduri în engleză, cifre, tabele.
— Ana-Maria, a spus, fără tine sunt pierdut.
A oftat, de parcă scăpase de o povară uriașă.
— Acum totul va merge bine. Peste o săptămână vom fi bogați.
Stăteam în mașină, lângă mal. Îmi vorbea despre casă, restaurant, călătorii. Cuvintele lui se așezau pe suflet ca nisipul cald. Voiam să cred că sunt adevărate.
Dar a doua zi a dispărut iar. Telefonul tăcea. Mesajele nu erau citite. Mă plimbam prin cameră ca un animal în cușcă.
În a treia zi a apărut târziu, seara. Obosit, dar zâmbind.
— A ieșit, a spus, sărutându-mă pe frunte. Mâine încheiem. A mai rămas un fleac.
— Ce fleac?
— Tirul soțului tău. Ai spus că e trecut pe numele tău.
Am înghețat.
— Da, dar…
— Ascultă. E temporar. Îl vindem, băgăm banii în afacere, iar peste o lună cumpărăm două noi. Nici nu va observa.
Nu-mi venea să cred ce aud.
— Karim, ai înnebunit? Nu e al meu. Este tirul lui Mihai, munca lui, viața lui.
Vocea lui a devenit mai tare:
— Este o șansă. Pentru noi. Pentru viitor.
A vorbit mult, sigur, ca o rugăciune. Dragoste, încredere, familie, vis — totul s-a amestecat.
— Vrei să fii cu mine? a întrebat. Vrei o viață fără durere? Atunci crede.
Eu tăceam. Mi-a lipit palma de pieptul lui.
— Nu te voi trăda. Jur.
Jurământul suna prea sincer. Și am simțit că nu cad într-o prăpastie, ci în ochii lui, unde se reflectau cerul și minciuna.
După ce a plecat, am stat lângă fereastră și m-am uitat la lumini. Era nebunie. Dar poate tocmai nebunia era iubirea?
Dimineața m-a trezit telefonul. Vocea lui Karim era emoționată, dar sigură:
— Azi e ziua decisivă. Totul e pregătit. Trebuie doar să facem actele.
— Care acte? am întrebat, prefăcându-mă că nu înțeleg.
— Ana-Maria, știi. Camionul. Fără asta documentele nu se mișcă.
M-am ridicat în capul oaselor. Soarele lovea în geam, mă usturau ochii.
— Dar nu e al meu, am șoptit. E al soțului.
— Legal e al tău. Nu-i așa?
— Da, dar…
— Atunci nu te teme. Nu furi. Investești în viitorul nostru.
Vorbea blând, ca unui copil.
— Ana-Maria, e o șansă. O singură zi și suntem liberi. Banii se întorc, nici n-o să simți.
Ascultam, iar în mine se ridica un val: frică, vină, speranță.
— Dacă află Mihai…
— Nu află, m-a întrerupt. Totul e legal. Doar o procură, câteva hârtii. Apoi îl răscumpărăm. Sunt lângă tine. Îmi asum tot. Tu doar semnează.
În ziua aceea n-am mers la plajă și n-am mâncat. Capul îmi vuia, corpul mă durea. În mine bătea un singur gând: și dacă totuși reușește?
„Ana-Maria, sunt lângă tine, a venit următorul mesaj. Fără tine n-am nicio șansă. Tu ești destinul meu.”
Karim a sunat aproape imediat.
— A ieșit! Suntem salvați. Nici nu-ți imaginezi ce ai făcut.
Am zâmbit, dar în mine s-a rupt ceva.
— Când dai banii înapoi? am întrebat încet.
— Într-o săptămână. Cel mult două. Știi că nu te voi dezamăgi.
Vorbea sigur, ca întotdeauna. Doar că acum în siguranța lui era ceva rece.
Seara am mers pe faleză. Marea era liniștită, luna atârna jos. Oamenii râdeau, își făceau poze, iar eu mergeam de parcă străbăteam apa. În cap îmi bătea un singur cuvânt: „Vândut.”
Tirul mare. Mașina pe care Mihai o iubea mai mult decât viața. Mașina cu care ținea familia. Era trecută pe numele meu pentru niște taxe. Îmi aminteam cum îmi dăduse actele și spusese: „Tu ești omul meu de încredere.”