De încredere.
M-am așezat pe o bancă și mi-am acoperit fața cu mâinile. Aș fi vrut să țip, dar din piept mi-a ieșit doar un șoaptă. Încercam să mă conving că nu fusese degeaba, că Karim nu mă va înșela. Nu era așa. Nu putea fi.
Telefonul a sunat.
— Totul merge după plan, a spus el. Banii sunt deja în mișcare. În câteva zile vin. Să sărbătorim.
Vocea lui suna iar ca muzica. Și l-am crezut. Măcar până dimineață.
Dar dimineața a venit fără el. Ziua a trecut în tăcere. Apoi încă una. Telefonul tăcea. Îi scriam: „Unde ești? Ce se întâmplă cu banii?” Răspunsul — o singură bifă gri.
În a treia zi am înțeles. Dispăruse.
Stăteam pe podea, printre valiză și hârtii. Pașaportul, actele, contul gol. Totul părea ireal. Karim dispăruse, iar odată cu el opt milioane. Opt milioane care nu erau ai mei.
Mă uitam la ultimul mesaj: „Tu ești destinul meu.” Și am înțeles pentru prima dată: destinul chiar există. Doar că uneori nu este dar, ci condamnare.
Au trecut trei zile. Apoi patru. Apoi o săptămână. Telefonul tăcea. Îi scriam dimineața și seara, strângând aparatul în palme, de parcă prin plastic se putea transmite durerea.
„Karim, răspunde. Unde ești? Ai promis că te întorci. Te rog, scrie măcar un cuvânt.”
Mesajele rămâneau gri, ca cenușa.
La început nu credeam. Mă gândeam că s-a îmbolnăvit. I s-a stricat telefonul. A plecat cu treburi urgente. Dar apoi intuiția — aceea femeiască, exactă și crudă — mi-a șoptit: nu mai este. Nu a murit. Nu s-a pierdut din întâmplare. Pur și simplu te-a șters, ca pe un număr fără rost.
M-am dus la restaurantul unde cinaserăm. Ospătarul nu-și amintea de niciun Karim. Am sunat la biroul notarial — numărul era nevalid. Am scris pe adresa de e-mail de unde veniseră documentele. Mesajul s-a întors cu mențiunea că adresa nu există.
Și atunci s-a prăbușit totul.
Stăteam pe patul din hotel, între valize. Afară luminile străluceau, muzica bubuită, oamenii râdeau. În mine era tăcere, gol și negru.
I-am deschis fotografiile. În fiecare — ochii lui, zâmbetul, mâinile, marea în spate. Totul părea adevărat. Viu. Dar acum ochii aceia îmi păreau străini, fără fund, ca o groapă.
Lacrimile au venit singure. Plângeam tare, fără rușine, ca un copil. Nu mă auzea nimeni. Nimănui nu-i păsa.
A doua zi a venit o scrisoare de la bancă: „Fondurile din contul dumneavoastră au fost transferate integral. Confirmarea operațiunii este atașată.”
Am deschis fișierul și am văzut suma — opt milioane. Inima parcă s-a oprit. Citeam și reciteam. Abia atunci am înțeles până la capăt: tranzacția trecuse. Tirul fusese vândut. Banii plecaseră.
Mă învârteam prin cameră ca în cușcă. Voiam să-l sun pe Mihai, dar nu puteam. Ce să-i spun? „Iartă-mă, ți-am vândut viața pentru niște cuvinte frumoase?”
Nu mai puteam respira.
Seara m-am dus la recepție.
— Nu-l cunoașteți pe Karim? am întrebat.
Fata cu eșarfă m-a privit mirată:
— Ce număr de cameră?
Nu știam. Niciodată nu știusem unde locuiește. El venea mereu la mine. Mereu el.
Și în clipa aceea totul a devenit limpede.
Am ieșit afară. Aerul era fierbinte, mirosea a praf și benzină. Oamenii treceau pe lângă mine — bronzați, fericiți, grăbiți. Iar eu stăteam singură în mijlocul unui oraș străin, unde nimeni nu știa că tocmai pierdusem totul.
Picioarele m-au dus singure la mare. M-am așezat direct pe nisip. Valurile veneau spre mine de parcă șopteau: „Tu ai ales drumul acesta.”
Am plâns până în zori. Nisipul mi se lipea de față, de păr, de lacrimi. Când soarele a răsărit, m-am întors la hotel și mi-am cumpărat cel mai apropiat bilet spre casă.
Înainte de plecare, am deschis valiza și am găsit amuleta. Piatra verde împotriva deochiului. Am ținut-o în palmă până când răceala metalului s-a transformat în furie. Apoi am ieșit pe balcon și am aruncat-o jos cu toată puterea. A lovit piatra terasei și s-a spart în trei bucăți.
— Poftim, Karim, am șoptit. Poftim norocul tău.
Apoi am închis valiza și am plecat spre aeroport.
În avion nu puteam plânge. Lângă mine stăteau turiști, râdeau, discutau despre cumpărături. Eu priveam prin hublou. Jos, luminile Dubaiului dispăreau, transformându-se într-o pulbere sclipitoare.
Orașul care îmi promisese un miracol devenise un deșert de sticlă și minciună.
În piept creștea un singur sentiment — frica. Frica întoarcerii. Frica mărturisirii. Frica de mine însămi. Știam: ce era mai rău mă aștepta acasă.
Avionul a aterizat sub un cer cenușiu de dimineață. Zăpadă, vânt, miros de kerosen. Totul părea străin, de parcă nu mă întorsesem acasă, ci în viața de dinainte, din care încercasem să fug.
Când ușile autobuzului s-au deschis, frigul m-a lovit în față. După căldura Orientului, iarna de acasă părea o sentință. Gara, taxiul, drumul — toate s-au amestecat într-o pâclă gri. Șoferul tăcea. Eu priveam casele acoperite de zăpadă, iar inima îmi bătea surd, ca înaintea unei judecăți.
Casa m-a întâmpinat cu liniște. Pe pervaz era o cană în care ceaiul se uscase demult. Mirosea a aer stătut și tristețe. Am pus valiza jos și m-am așezat pe un taburet.
— Ei bine, Ana-Maria s-a întors, am spus cu voce tare.