— Aici am purtat negocieri când lucram cu șeicul Nasser, a spus Karim neglijent. Acum mă gândesc să deschid o direcție aici.
Am luat cina într-un restaurant sub cupolă. În pahare sclipea băutura, dincolo de geam orașul ardea. El vorbea despre afaceri, parteneri, contracte. Eu aproape nu înțelegeam nimic, dar îi prindeam fiecare privire.
— Ana-Maria, a spus deodată, știi de ce mă simt liniștit cu tine?
— De ce?
— Pentru că ești altfel. În jur, oamenii caută folos. Tu doar exiști. De aceea ești mai prețioasă decât aurul.
Obrajii mi s-au aprins. Mi-a luat mâna.
— Vreau să faci parte din lumea mea.
— Dar eu nu ți se potrivesc. N-am bani, n-am poziție.
A zâmbit:
— Banii vin și pleacă. Importantă e încrederea. Iar tu știi să crezi.
După cină, mi-a propus să ne plimbăm cu mașina pe coastă. Mergeam tăcuți, se auzea o muzică tristă, joasă. Deodată a spus:
— Am obosit să fiu puternic. Toți cer de la mine soluții, bani, responsabilitate. Dar și eu sunt om. Uneori vreau să aibă cineva grijă de mine.
N-am înțeles imediat unde duce.
— Tu ai grijă de toți, a continuat. Chiar și de soțul care nu te prețuiește. Eu vreau ca măcar o dată să te gândești la mine.
Cuvintele acelea s-au lipit adânc. M-a privit blând, aproape copilărește.
— Uneori, unui bărbat îi trebuie o femeie care nu pune prea multe întrebări. Doar crede.
La despărțire mi-a ținut mâna mult timp.
— Mâine am o întâlnire importantă. Se hotărăște totul. Dacă nu iese, îmi va fi greu.
În vocea lui era teamă, iar eu, pentru prima dată, am vrut să-l apăr.
Când am ajuns în cameră, nu am putut adormi. În cap mi se roteau cuvintele: „încredere”, „grijă”, „ajutor”. Totul suna de parcă mă pregătea pentru ceva.
Dimineața, Karim nu a sunat. Nici mesaj, nici apel. Ziua s-a târât chinuitor. Am încercat să citesc, am mers pe plajă, dar inima îmi bătea neliniștită.
Abia seara a venit mesajul: „Ana-Maria, e rău. Te sun mai târziu.”
Mi s-au răcit mâinile. Am format numărul, dar nu a răspuns. A trecut noaptea. A mai trecut o zi. Și abia în a treia a apărut. Istovit, palid.
— Iartă-mă, a spus. S-a întâmplat o nenorocire.
Mă uitam la el și nu înțelegeam ce se petrece. Mi-a luat palma și a strâns-o atât de tare, de parcă își căuta salvarea.
— Îți voi spune tot. Doar ție. Ești singura în care pot avea încredere.
Și în clipa aceea l-am crezut. Pe el, fiecare cuvânt, fiecare oftat.
A venit seara, obosit, de parcă străbătuse un drum foarte lung. Ochii îi erau întunecați, zâmbetul dispăruse.
— Karim, ce s-a întâmplat? m-am speriat eu.
A tăcut. Și-a scos ceasul, l-a pus pe masă, a început să se plimbe prin cameră.
— Se prăbușește totul, a spus în cele din urmă. Proiectul. Partenerii m-au trădat.
Nu știam ce să spun.
— Am băgat tot, Ana-Maria. Toți banii. Am vândut și mașina. Eram aproape să închidem contractul și, dintr-odată, actele au fost blocate. Tot ce am construit e în pericol.
S-a așezat în fața mea și și-a acoperit fața cu mâinile. M-am apropiat, i-am atins umărul:
— O să reușești. O să găsești o soluție.
A clătinat din cap:
— Fără ajutor, nu.
Vorbele au fost rostite încet, dar le-am auzit prea limpede.
— Ce ajutor?
Și-a ridicat ochii:
— N-am dreptul să cer. Dar dacă aș avea o rezervă, temporar… Aș întoarce totul într-o săptămână.
Am încremenit. În piept mi s-a făcut frig.
— Eu nu am astfel de bani, Karim.
— Nu cer mult. Trebuie doar un transfer mic, ca să deblochez contul. Nu înțelegi cât e în joc. Îți dau înapoi. Jur.
Vorbea repede, tulburat, ca și cum se temea că voi apuca să mă răzgândesc. Privirea îi era plină de durere. Nu-mi dădeam seama unde e adevărul și unde începe jocul.
— Înțelege, a continuat, băncile au nevoie de timp, iar eu nu mai am timp. Dacă până luni nu rezolv, moare tot. Numai tu mă poți ajuta. Nu mai am încredere în nimeni, doar în tine.
Cuvintele m-au străpuns. Mi-am amintit cum îmi spusese: „Ești adevărată.” Totul s-a amestecat: milă, mândrie, teamă, tandrețe.
— Karim, eu nu sunt bogată. Am doar… m-am oprit. Doar economii. Le-am strâns ani de zile.
— Nu pe toate. Măcar o parte. E temporar. Îți dau tot înapoi, Ana-Maria.
Vorbea blând, dar în blândețea aceea era presiune. De parcă o mână nevăzută mă împingea de la spate.
Am stat tăcuți. Dincolo de geam bătea vântul, marea lovea țărmul. Îi priveam fața obosită și mă gândeam: dacă refuz, se prăbușește. Dacă îl ajut, îl salvez.
— Mă gândesc, am spus.
A dat din cap și mi-a strâns degetele și mai tare:
— Mulțumesc. Chiar dacă nu poți, m-ai ajutat deja prin faptul că ești lângă mine.
După ce a plecat, am stat mult singură. În cap se certau două voci. Una striga: „Nu îndrăzni, e o capcană.” Cealaltă, joasă și femeiască, șoptea: „El are încredere în tine.”
Dimineața m-am trezit cu o greutate în piept. Trupul îmi părea turnat în plumb. Am pornit telefonul. Mesaj nou: „Bună dimineața, sprijinul meu. Totul va fi bine dacă azi trimit documentele.”
Și imediat după: „Dacă ai ști cât îi mulțumesc destinului pentru tine.”
Cuvintele acelea au topit ultimele îndoieli.