— Astăzi ai fost regina mea, a spus încet. Mâine îți arăt ceva special.
În cameră am rămas mult lângă fereastră. Valurile veneau spre țărm, iar departe tremurau lumini. În mână țineam brățara pe care mi-o dăduse la despărțire. Subțire, aurie, cu o piatră mică. Frumoasă. Prea frumoasă.
Mi-am amintit de Mihai: mâinile lui aspre, tăcerea lui, mirosul de drum. Și deodată am simțit vină. Nechemată, rece ca nisipul noaptea. Dar lângă ea era dulceața. Pentru prima dată după ani, mă simțeam necesară, dorită, vie.
Înainte să adorm, am deschis telefonul. Mesaj nou de la Karim: „Mi-ai schimbat dimineața. Mâine îmi vei schimba viața.”
Am zâmbit, fără să știu că aceste cuvinte aveau să devină curând o profeție înspăimântătoare.
În dimineața următoare m-am trezit fericită. În cap îmi răsuna încă muzica de pe iaht, pielea își amintea atingerile lui. Mă priveam în oglindă și nu mă recunoșteam: ochii îmi străluceau, obrajii erau roz, ca după somnul pe care îl aștepți o viață.
Karim a venit după-amiază. Ținea în mână o cutie legată cu panglică.
— Cadou, a spus. Pentru inspirația mea.
Înăuntru era o rochie. Turcoaz, subțire, irizată ca apa sub soare.
— Seamănă cu tine, a spus. Delicată, dar puternică.
Nu știam ce să răspund. Eram obișnuită să dau, nu să primesc.
M-a dus la un restaurant pe acoperiș. Vântul mirosea a iasomie, orașul de sub noi strălucea ca o mare de lumini. Pe masă erau lumânări, cristal, argint. Totul era atât de frumos, încât părea ireal.
— Spune-mi, Ana-Maria, a întrebat încet, la ce visezi?
— Nu știu. Poate la liniște. La o casă unde cineva mă așteaptă.
— Deci la iubire?
— Toți vor iubire.
A dat din cap:
— Și stabilitate. Fără bani, iubirea obosește repede.
A spus-o aproape în treacăt. Dar fraza s-a agățat în mine.
— Ești o femeie puternică, a continuat. Sigur ai ceva al tău. Ceva valoros.
— Nu. Sunt bucătăreasă la școală. Soțul meu conduce tir. Trăim modest.
A zâmbit:
— Modestia împodobește, dar nu hrănește. Dacă ai avea șansa să investești bani și să-i înmulțești, ai risca?
Am ridicat din umeri:
— Nu știu. Probabil că nu.
— Pentru că te temi, a spus blând. Uneori trebuie doar să crezi, nu să numeri.
Apoi a schimbat subiectul cu ușurință, de parcă nu rostise nimic important. Dar în mine se trezise deja curiozitatea.
Seara m-a dus pe o platformă înaltă. Orașul se întindea jos, strălucind ca o grămadă de diamante. Karim mi-a luat mâna.
— Toate acestea au fost construite de oameni curajoși. Cei care se tem rămân jos. Cei care cred urcă.
Am dat din cap. Știa să vorbească în așa fel, încât cuvintele obișnuite deveneau revelații.
Târziu, m-a adus la hotel.
— Mâine vreau să-ți arăt lumea mea. Cea adevărată.
— Cum este?
— O să vezi. Doar ai încredere.
Toată noaptea n-am putut dormi. În fața ochilor aveam iahtul, luna, ochii lui, brățara de aur. Mă surprindeam gândindu-mă că îi aștept telefonul mai tare decât propria respirație.
Dimineața telefonul a sunat, iar eu am răspuns imediat.
— Bună dimineața, Ana-Maria. Îmbracă-te frumos. Astăzi ești invitata mea de onoare.
Am plecat din oraș. La margine se afla o vilă albă, cu coloane, piscină și grădină. La poartă erau paznici, mașini scumpe. Totul arăta ca în filme.
— Este o parte din proiectul meu, a spus Karim. Investesc aici. Vreau să construiesc o rețea de hoteluri. Dacă reușește, peste un an voi fi printre cei mai bogați.
Vorbea cu siguranța unui om care știe exact încotro merge. Priveam vila și mă gândeam: iată măreția. Îmi arăta documente, scheme, planuri, fotografii. Nu înțelegeam nimic, dar dădeam din cap, ascultam și, nu știu de ce, mă simțeam mândră. De parcă visul acesta era deja și al meu.
— Sunt parteneri, a spus. Un străin, dar au apărut probleme cu banii. Băncile nu au încredere, actele se blochează…
A oftat greu.
— Uneori mă gândesc că, dacă lângă mine ar fi un om care ar crede și m-ar ajuta, totul s-ar așeza.
Am tăcut. Nu ceruse direct, dar aluzia rămăsese în aer.
Când ne-am întors în oraș, Karim mi-a dăruit un colier.
— Ca să știi că prețuiesc faptul că ești lângă mine.
Am zâmbit și nici n-am observat cum mă obișnuisem cu darurile, promisiunile, privirile. Devenisem parte din povestea lui. Doar că nu înțelegeam că în fiecare poveste există și un dragon.
Cu fiecare zi, Karim îmi devenea mai apropiat, ca soarele de la care nu-ți poți întoarce fața. Nu-mi mai imaginam dimineața fără telefonul lui, nici seara fără vocea lui. Telefonul devenise ușa spre altă viață.
„Bună dimineața, steaua mea. Te-ai gândit la mine? Fără tine, marea nu respiră.”
Reciteam mesajele ca pe un leac împotriva singurătății.
Dar odată cu căldura au apărut și umbrele. Karim începea să dispară mai des. Ba întâlnire cu investitori, ba drum în afara orașului, ba documente urgente. Îi scriam, iar el răspundea scurt: „Îți explic mai târziu. Ai încredere.”
Când apărea, era ca înainte. Ochii îi luceau, râsul era ușor, la încheietură îi sclipea un ceas nou. Nu întrebam de unde. Nu voiam să stric vraja.
Într-o seară m-a invitat la Burj Al Arab. Stăteam la intrare și nu-mi venea să cred: uși aurii, marmură, fântâni, miros de apă de trandafiri. Nu văzusem niciodată asemenea lux.