— Sunt doar Ana-Maria. Gătesc prânzuri într-o cantină de școală.
A clătinat din cap:
— Nu cred. În ochii tăi este prea mult foc pentru o simplă bucătăreasă.
Mi-am coborât privirea. Era aproape, mirosea a parfum condimentat și a mare. În mine s-a mișcat ceva uitat de mult.
— M-am săturat să fiu invizibilă, am spus încet.
— Acum nu mai ești invizibilă, mi-a răspuns. Ești femeia pe care cineva o vede.
Cuvintele acelea au sunat ca o muzică.
Ne-am plimbat mult, vorbind despre toate și despre nimic: filme, mâncare, țări în care eu nu fusesem niciodată. El râdea, iar eu râdeam cu el, simțindu-mă mai ușoară ca oricând.
Apoi am urcat pe o platformă de observație. Orașul se întindea dedesubt ca o mare de lumini. Turnurile ardeau, mașinile se mișcau ca niște fire strălucitoare, totul părea fără sfârșit.
— Vezi, a spus Karim, locul acesta te învață să visezi.
Priveam în jos și simțeam că degetele mi se strâng. Aș fi vrut să mă țin de o mână, ca să nu cad în prăpastia aceea luminoasă. El s-a apropiat.
— Ana-Maria, a șoptit.
Mi-am ridicat ochii. Pentru o clipă a dispărut totul: orașul, zgomotul, înălțimea. A rămas doar privirea lui.
— Mulțumesc, am spus.
— Pentru ce?
— Pentru că mi-ai amintit că încă sunt vie.
Mi-a atins mâna ușor, de parcă voia să verifice dacă sunt adevărată. Și atingerea aceea a fost de ajuns ca în mine să se răstoarne totul.
Târziu în noapte, m-a dus înapoi la hotel.
— Pe mâine, a spus. Dimineața aduce culori noi.
— Pe mâine, am repetat.
După ce ușile liftului s-au închis în urma lui, am rămas în fața oglinzii și m-am gândit: „Nu e bine.” Dar o altă voce mi-a șoptit imediat: „Și dacă e șansa ta?”
Dincolo de geam, orașul vuia, iar în zgomotul acela auzeam o chemare. Chemarea destinului, de la care nu mai puteam întoarce capul.
Dimineața următoare mirosea a cardamom și mare. M-am trezit înainte să sune alarma, de parcă trupul meu știa că ceva se va schimba. Jos, orașul fremăta, claxonau mașini, țipau pescărușii, iar inima mea bătea nerăbdătoare.
Karim m-a sunat imediat după ce mi-am terminat cafeaua.
— Bună dimineața, regina mea, a spus în așa fel încât un salut obișnuit devenea compliment. Ce planuri ai?
— Doar să mă odihnesc.
— Atunci azi eu sunt odihna ta. Pregătește-te, ajung în jumătate de oră.
M-am zăpăcit, dar am acceptat.
Îl ascultam fermecată. Vocea lui suna ca o melodie. Mi se părea că până și soarele luminează altfel când el e aproape.
Am ajuns la o cafenea mică de lângă mare. Mirosea a pește fript, pâine proaspătă și cafea. Karim a comandat singur, sigur pe el și relaxat.
— Gustă, a spus, împingând spre mine o farfurie cu desert auriu. Curmale și nuci. Se spune că aduc noroc.
Am gustat și am râs:
— E foarte dulce.
— Ca tine, a răspuns el.
În ochii lui a fulgerat ceva.
După prânz am mers pe plajă. Valurile se rostogoleau leneș, cerul devenise moale, sidefiu. El vorbea despre bogăție, despre oamenii care aleargă după aur și se pierd pe ei înșiși.
— Dar tu? am întrebat. Tu te-ai găsit?
A zâmbit într-o parte:
— Încă mă caut. Poate azi sunt mai aproape decât ieri.
Simțeam că între noi se naște ceva periculos. Lumea se micșorase până la sunetul pașilor lui și căldura mâinii care, din întâmplare, îmi atingea palma. La un moment dat, s-a oprit și m-a privit.
— Ana-Maria, știi de ce sunt lângă tine?
Am clătinat din cap.
— Pentru că nu ești ca celelalte. Aici sunt multe femei — strălucitoare, zgomotoase, flămânde de atenție. Tu ești adevărată. Știi să asculți. Ești vie.
Am zâmbit, dar ceva m-a înțepat pe dinăuntru. Prea frumos. Prea neted. A observat îndoiala și s-a apropiat.
— Nu te teme. Nu vreau nimic de la tine, în afară de încredere.
Seara m-a adus la hotel și, la despărțire, mi-a întins un săculeț mic.
— Este o amuletă, a spus. Pentru deochi. Să ai noroc.
Înăuntru era o piatră verde-deschis, translucidă.
— Mulțumesc, am șoptit.
— Poart-o, a adăugat. Să-ți amintească de mine.
Când am urcat în cameră, îmi tremurau mâinile. Am pus amuleta pe noptieră și m-am uitat mult la ea. Pe de o parte, simțeam bucurie, ca și cum destinul îmi oferise o a doua șansă. Pe de altă parte, era o teamă tulbure, ca o umbră sub apă.
Telefonul a luminat: „Noapte bună, taina mea din nord.”
Am zâmbit, dar în mine s-a mișcat îndoiala. De ce taină? De ce nu simplu femeie?
Înainte de culcare mi-am pus amuleta la gât. Piatra îmi răcea pielea. Era frumoasă, dar străină, parcă dintr-o viață care nu-mi aparținea. Orașul vuia dincolo de geam. Iar în întuneric, sub zgomotul valurilor, m-am întrebat pentru prima dată: „Ce știu eu, de fapt, despre omul acesta, în afară de zâmbetul lui?”
A doua zi m-a sunat din nou.
— Ana-Maria, azi îți arăt cerul mai aproape decât l-ai văzut vreodată.
— Ești un om misterios, Karim.
— Nu. Doar îmi place când femeile zâmbesc.
A venit cu un SUV alb. Abia am avut timp să îmbrac o rochie subțire și să ascund sub ea amuleta. Pe drum mi-a povestit despre munți, despre vechi legende ale deșertului, despre pietre care păstrează memoria. Vocea lui mă legăna, timpul se topea.